Inimă arsă și alte romanțe

     Hemingway spunea despre scriitorul adevărat că: ”Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alții au dat greș.” Cu atât mai greu de atins devine această sarcină pentru scriitorii postmoderniști, care par umbriți de măreția operelor premergătorilor. Însă, scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clezio reușește să ne surprindă prin stilul său original și prin problemele asupra cărora atrage atenția, motivația Juriului Nobel atunci când i-a decernat premiul fiind, printre altele: ”explorator al umanității aflate deasupra și dedesubtul civilizației dominante.”

     Inimă arsă și alte romanțe ne dezvăluie o lume neiertătoare în care ești obligat să înveți să trăiești, după ce viața te supune unor teste care îți pot lăsa cicatrice atât pe suflet, cât și pe trup. Întregul univers  pare că se învârte lent și plin de rabdare în jurul unor femei puternice (în esență) care țin să lupte împotriva condiției lor, dar care sfârșesc resemnate, vădit acaparate de amintiri sau chiar prădate morții (cazul negresei Kalima).

      Sora cea mare Clemence resimte evocarea fericitei copilării alături de Pervenche (”Clemence nu a uitat. Strada era a lor. Fetele se țineau de mână și înaintau, pe toată lățimea drumului, cu pași cadențați. Cântau: Amo, ato, matarilerilero!”). Copila Pervenche își găsește sentimentul de libertate, după o succesiune de alegeri greșite,  în ființa căruia îi dă viață. Iar Helene, nu în ultimul rând, spera într-o metamorfozare (”viața avea să prindă din nou forțe proaspete și avea să fie frumoasă, bogată în experiențe și noutăți”). Adolescenta din În căutarea aventurii se află în căutarea identității, având certitudinea că raspunsurile nu se găsesc în actuala societate, în care ”arborii nu mai au ochi, iar maiestoasele râuri sunt acoperite cu plăci de ciment cenușiu, animalele nu mai vorbesc, iar oamenii și-au pierdut ei înșiși semnele.” Cele Trei Aventuriere sfidează și dispersează cutumele societății, trezind un sentiment de reală admirație în ochii autorului. Iar Kalima este cea care înfruntă viața, literalmente:”despuiată, pe marmura rece de la morgă.”  Unele femei reușesc să rămână modele demne de urmat pentru niște tineri care au avut norocul să le întâlnească, este exemplul protagonistelor din Vânt de miazăzi și Comoară.

     Textul ne atrage atenția că în aceste ființe capabile de trăiri puternice, se găsește autenticitatea umanității, mai ales datorită felului în care acestea sunt privite de autor, adică cu deosebită înțelegere și admirație, cu emoție, pentru că au dovedit rezistență în ciuda ”inimii arse”. Pentru că suferința omului rămâne ascunsă, nu este perceptibilă, dar asta nu o face neînsemnată. Pentru că atunci ”Când un munte arde toată lumea știe./Dar când inima arde, cine știe?”

Acasă

     A trecut ceva timp de când nu am mai fost acasă. Cheie nu mai am de mult, dar nu m-a deranjat să aştept până a venit cineva să-mi deschidă. Era bine, era însorit, iar tăcerea  cu care mă obişnuisem în copilărie mi-a intrat treptat în piele, apoi a trecut în muşchi şi oase. Uşa de la camera mea era închisă. De când am plecat, nu a mai intrat nimeni acolo, ai mei au dorit să rămâne intactă, ca nu cumva să fie alterată vreo părticică din mine.
     "Dar am pierdut cheia!" le-am zis. "Nu-i nimic, facem o altă cheie!".
     În timp ce o priveam, îmi trecea prin minte că e aceeaşi cheie, reînoită. Depinde de câte ori o voi folosi, în funcţie de asta se va uza.
      Camera mea a fost exact cum am lasat-o, cu sutele de carţi împrăştiate, cu patul nefăcut de unde se putea observa cearceaful pe jumătate jos. Însă, lipsa mea a adunat multă mizerie şi praf. Mă durea camera...Trebuia să fac Curăţenie. Am schimbat aşternuturile care miroseau a el şi le-am băgat la spălat. Izul impregnanat de acea combinaţie de tutun şi transpiraţie nu mai era un capriciu.  Am tras draperiile şi m-am văzut pe mine uitându-mă pe fereastră. Am deschis geamul şi am aerisit încăperea, am aşteptat un timp în care toate acele mirosuri au fost înlocuite cu altele noi. Am măturat praful care colcăia de secole, chiar şi pânzele de păianjen de pe pereţi. Cumva, trebuia să curăţ zidurile şi uşa, să le frec bine cu o cârpă, pentru că ele ştiu cel mai bine că a existat iubire. Am rearanjat hainele în dulap, iar pe cele pe care ştiam că nu le voi mai purta, le-am aruncat. Am oferit un alt sens şi o altă viziune carţilor de care nu s-a atins nimeni. Într-un final, am făcut o baie lungă care să dizolve tot praful pe care l-am purtat şi inhalat de-a lungul timpului.
     Gata, e curat. Străluceşte chiar. Nu rămâne decât să mă odihnesc în patul meu cu alte aşternuturi, iar de mâine să încep o altă zi de care să mă bucur. Ce bine e acasă...! Cum e un vers din Pink Floyd:
"Open your heart. I`m coming home."

Te aştept: Intră!

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,

Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!...

N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;

Am cruţat-o... şi mi-a rămas nepricepută, goală.

Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:

Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.

Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:

Inimă făr` de rost, inimă răsfăţată.

Credeam că aşa trebuie: poeţii

Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!

Dar iată, acum mi-e plină de toane şi nazuri,

Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.

Sare, s-aprinde, o apucă atacuri

Că nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!

...Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept,

Numai singur tu de-acum poţi...te aştept.

Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

Vasile Voiculescu

A-Z

     E prima zi de primăvară, e un început. Trezeşte-te. Respiră. Poţi să mai stai cinci minute cu ochii închişi şi să te gândeşti, nu contează la ce, doar fă-o. E benefic. Uită-te pe fereastră, e soare, imposibil să nu poţi zâmbi. Dacă nu merge, prefă-te. Fă un duş lung şi ascultă muzică care te înveseleşte. Citeşte. Apucă-te de altă carte. Sună-ţi prietenii şi ieşiţi la bere. Plânge timp de o piesă, apoi ieşi la o plimbare de una singură, îţi trece orice. Zâmbeşte, fă-ţi un program de activităţi, respectă-le. Încalcă-le. Conversează. Trăieşte. Glumeşte. Cu alţii, nu cu viaţa ta. Distrează-te. Observă oamenii din jurul tău, creează legături. Fii spontană. Zâmbeşte, o faci atât de frumos, merită. Nu mai aştepta ocazii şi momente potrivite, s-ar putea să nu ai parte de ele. Acţionează acum. Iubeşte. Oferă. Împarte ciocolată. Uită-te la filme. Zâmbeşte chiar dacă nu-ţi vine. Trage aer in piept, pune-te la somn. Uită. Iartă. Deja e mâine. Semnul exclamării.

Târziu

     Acesta este un post despre fericire şi alte lucruri imposibile.

     E tristă chiar şi atunci când se trezeşte, înainte să se dezmeticească din reveria în care somnul a aruncat-o cu ore în urmă. A ascultat de atâtea ori Nothing Compares 2 U  de la Sinead O'Connor, încât a ajuns să stea toată noaptea trează şi să-şi găseasca diferite activităţi care o ajută să uite de viaţă. Dar nu ştie ce face de fapt, nu ştie nici măcar ce vrea.
     Vrea să fie fericită. Dar vrea ca fericirea să fie mai mult decât un cuvânt, mai mult decât o clipă sau un gest, ceva care să dureze. O eternitate? S-a săturat să sape în interiorul ei şi al altor oameni pentru nişte fărâme de magie evanescentă, să găsească tăcere în locul aşa mult promisului aur. Sau indiferenţă. Se pare că cele mai însufleţite si puternice sentimente se "spală" cu duşurile reci ale indiferenţei...până la urmă. Şi se gândea la acest aspect exact când....Pearl Jam.

Don't feel like home, he's a little out...

And all these words elope, it`s nothing like your poem

Putting in, inputting in, don`t feel like methadone

A scratching voice all alone, there's nothing like your baritone

It`s nothing as it seems, the little that he needs, it's home

The little that he sees, is nothing he concedes, it`s home

       Ce poate să-i spună despre ea tipului ăluia cu ochii albaştri, împreună cu care se va bucura de un pahar cu vin intr-o seară târzie? Ea urăşte oamenii "perfecţi", aparent fără vreo piedică care să stea în calea viitorului lor, care îşi pot urma visul cu uşurinţă, tocmai pentru ca în cazul ei nu e deloc uşor. Iar el pare exact genul ăsta.

      Cu siguranţă nu îi va spune că, de ceva timp, suferă de un blocaj mental care nu îi permite să se bucure de lucrurile mărunte pe care natura le oferă şi care o face imună la o posibilă nouă îndrăgostire. Sau că ochii lui frumoşi nu înţeleg că în ochii ei se află de fapt tristeţe, aşa că ar face bine să înceteze să mai vorbească cu atâta pasiune despre ultima carte pe care a citit-o. Ah!! Vrea să ştie ce trupe o dau pe spate? Care e filmul ei preferat? Da, poate să răspundă la orice întrebare, dar va transmite exact nimic. Pentru că e impregnată cu tristeţe, iar el nu este capabil să observe acest lucru. Ştii, e atât de uşor să vorbeşti şi să nu spui absolut nimic în acelaşi timp.

Îmi place să fumez pentru gestul în sine, filmul meu preferat e Eternal Sunshine of the Spotless Mind, deşi mor după Good Will Hunting, una dintre cele mai mişto cărti a fost Maestrul şi Margareta, trupa mea preferată e Pink Floyd, citesc poezii, stau la cămin, merg la teatru,îmi plac pisicile, port rochii şi zâmbesc frumos, îmi stă superb în roşu, ar trebui să mă vezi...mda, nu-mi plac florile, bla bla bla. A fost o conversaţie interesantă, ar trebui să mai repetăm momentul.

        

Anul ăsta m-am nascut într-o duminică...

     Acum 20 de ani, după câteva luni în care am fost o celulă, apoi un ciorchine de celule, un săculeţ de ţesuturi si ceva care arăta ca un peşte cu bronhii, am Apărut. Am apărut după ce în corpul mamei s-a desfăşurat procesul uluitor al creaţiei. M-am arătat într-o lume materială mai mare decât interiorul unui uter oarecare .Am deschis ochii şi am respirat la fel ca oricare nou-născut, fără intenţii benevole, udă şi murdară, goală şi speriată. Presupun că era prea mult pentru mine. De atunci, am fost "condamnată la libertate". Eram un ghemotoc de om, ceea ce fusese înainte o masă gelatinoasă- şi aveam să devin într-o zi un om în toată firea, cu gânduri şi sentimente, cu trăiri şi dorinţe, ce avea să iubească, să greşească şi să regrete, apoi să o ia de la capăt.
     Şi iată-mă! Omul de care spuneam. În ultimul timp, mi-a plăcut să cred ca fiecare an care a trecut mi-a adus o doză de experienţă într-ale vieţii, dar acum ştiu ca o primeşti oricum, chiar dacă nu o vrei, că poate te-ai hotărât să mai rămâi copil o vreme. Şi nu e pe gratis, trebuie sa dai ceva in schimb, o bucăţică din tine, de preferat. E ciudat cum e din ce în ce mai greu să scrii despre perioade care s-au închis precum nişte cercuri elegante, care nu te mai lasă să scoţi la iveală ceva care se vrea a fi o poveste frumoasă. Uneori ai vrea să scrii iar după dictare, exact cum faceai în primul an de şcoală. Punct. 
     Alineat. Cu câteva zile înainte să împlinesc vârsta la care cică trăieşti intens "fără griji şi fără bani", mă gandeam la felul în care s-a desfăşurat anul premergător, la toate alegerile pe care le-am facut, conştientă cu adevărat sau nu, lucrurile la care am cugetat.
     Titlu.
      Cu liniuţe. 
     -am încercat să fug de ceea ce eram cu adevărat, iar în felul acesta mi-am creat o cărare presărată cu petale de minciuni. Se pare că cea mai bună minciună e cea pe care o cultivi pentru tine însuţi. dar chiar şi asta are picioare scurte, mai ales când te sufocă de-a dreptul. în felul acesta, m-am întors exact de unde am plecat, şi am început o altă călătorie presărată cu carţi. Semnul exclamării.
     -când schimbi mediul de viaţă, oamenii apar ca şi ciupercile după ploaie. Unii sunt otravitori, alţii se usucă  din cauza soarelui la fel de repede cum au apărut. am cunoscut foarte mulţi oameni în ultimul an, care m-au ajutat să-mi confirm sentimentul de apartenenţă care nu-mi dădea pace. e fascinant să fii în preajma celor alături de care simţi că aparţii. la fel de fascinant este să ştii că ai un prieten pe care te poţi baza.
     -am ajuns la concluzia că sunt un om care se hrăneşte cu dragoste, de peste tot. aşa funcţionez, n-ai ce să faci.  deci acţionez în cauză, "cultiv" dragoste de unde pot, precum o albină cultivă polen. Puncte-puncte. Puncte de suspensie.
     -nu am realizat mare lucru, dar nu am încetat să cred şi să sper ca voi face ceva care-mi va aduce mulţumirea permanentă, ca să nu spun...fericirea. Trebuie doar să mai treacă timp, să culeg puţin câte puţin, să scap de frici şi să îmbraţişez curajul. până la urmă, e ceva înţelepciune în "one year older, none the wiser". Semnul întrebării.

     În fiecare an am simţit că am renăscut într-un fel sau altul, de parcă s-a şters totul cu o radieră uriaşă, iar eu aveam puterea să reiau orice capitol din viaţa mea de la 0.
     Anul ăsta m-am născut într-o duminică. Paranteză.

Porunca a VI-a

                                              Să nu ucizi.

Toţi cei care i-au făcut portretul lui Jack Spintecătorul şi-au imaginat o bestie oribilă, cu privire sângeroasă şi rânjet sadic. Or, criminalii în serie prinşi nu par ceea ce sunt. Au un aer inocent şi un zâmbet plăcut cu care îţi câştigă încrederea de la prima vedere. Povestesc cu plăcere tot ceea ce au făcut. Unii dintre ei recunosc şi crime de care anchetatorii n-au habar. Încât încă, de ce nu ni l-am imaginat şi pe Jack enigmaticul ca pe un domn bine, manierat, cu succes în societate şi cu înclinaţie de o pasionalitate specială pentru prostituate? Un criminal în serie austriac, scriitor în vogă, are nenumărate admiratoare care îl vizitează la puşcărie, iar unele îl imploră să le ia în căsătorie. Să fi ajuns atrăgătorul austriac criminal în serie pentru că nu ştie să spună "nu" decât în acest fel?

      Din Ispita si cele 10 porunci, Colectiile Cotidianul, 2008