3 martie 2013

Multifunctionali



        Momentul in care m-am
        urcat pe scara vietii ca sa
        mangai luna mi-a aratat
        ca orice se poate.
        Se poate orice...
        Poti sa zbori daca
        vrei. Daca vrei numai.
        Poti sa iubesti cu ochii
        sau cu inima in acelasi timp.
        Poti sa fii acelasi sau
        sa te reinventezi mereu.
        Poti fi zanatic si sa
        vezi zane.
        Sa fii limitat si
        sa vezi numai zmei.
        Se poate orice...

        Poti fi atat de fierbinte
        incat sa incalzesti soarele,
        sa topesti pamantul si
        sa te afunzi in miezul lui,
        sa dansezi cu lava,
        sa iti fie frig fiind
        inconjurata de ea.

        Poti avea un nou
        inceput in fiecare zi
        si poti sa ii pui capat
        cand vrei.
        Poti sa dormi ziua
        si sa traiesti noaptea.

        Dar ce trist, putem
        atatea si totusi ne
        plangem de nimicnicia
        noastra !
        Suntem oripilati ca
        poate sa ne doara, dar
        nu ne dam seama
        ce exista dincolo de
        acest simtamant.

        Suntem singuri, dar
        putem atatea.
        E minunat si
        trist in acelasi timp !












2 martie 2013

Creatie



   " Peste sase luni avea sa nasca. Ceea ce fusese la inceput o singura celula, apoi un ciorchine de celule, un saculet de tesuturi, un fel de vierme, un viitor pestisor cu bronhii, se agita acum in ea si avea sa devina intr-o buna zi un om- un om in toata firea, care va suferi si se va bucura, va iubi si va ura- un om cu gandurile, amintirile si fantezia lui. Iar ceea ce fusese o picatura gelatinoasa avea sa-si inventeze un Dumnezeu si sa-l adore; ceea ce fusese un fel de pestisor avea sa creeze si, dupa ce va crea, sa devina un camp de lupta, pe care se vor infrunta binele si raul; ceea ce traia orbeste in ea ca un vierme parazitar avea sa priveasca la stele, sa asculte muzica si sa citeasca versuri. Un lucru se va transforma intr-o fiinta, o gramajoara de materie va deveni un corp omenesc, o minte omeneasca. In trupul ei se desfasura uluitorul proces al creatiei; Marjorie insa nu era constienta decat de boala si extenuarea ei; misterul creatiei reprezenta doar oboseala , uratenie si o neliniste permanenta in privinta viitorului."

Punct contrapunct de Aldous Huxley

1 martie 2013

Promit



    Promit ca am sa sterg cu o carpa fiecare firicel de lacrima care s-a adunat pe tavanul singuratatii si disperarii. Am sa-ti scot numele din minte si-am sa-l inec in oceanul din suflet pe care l-am strans zi de zi pana acum. Promit ca voi uita de fiecare moment care a ramas intiparit pe zidurile noptii, si care a devenit sacru. Am sa le desacralizez, pe fiecare in parte, cu o rabdare nemaiintalnita. Am sa-ti spanzur mirosul si roua de pe ochi chiar de propriu-ti fir de par. Promit ca voi fi fara de mila ca sa ma recuperez pe mine.
    Am ramas undeva in trecut, neclintita si fara de viata. Promit ca am sa ajung la Mine si am sa ma reiau de unde m-am pierdut. Promit ca voi invata sa iubesc. In fiecare zi, de acum incolo.

27 februarie 2013

I live on Love Street



    Mereu ma intreba daca vreau sa ma conduca pana acasa, vroia sa imi tina companie pe drumul acela intortocheat si lung care ducea spre casa mea. Iar eu mereu il refuzam, permitandu-i sa vina cu mine numai o bucata de drum. N-avea de ales, accepta. Ma lua de brat si imi arata luna cu mana stanga, soptindu-mi ca sufletul meu e ca ea : se poate vedea, e mare, dar nu se poate atinge, e la milioane de ani-lumina distanta. Ii zambeam de fiecare data strengareste, adaugand ca abereaza, dar in adancuri stiam ca are dreptate. Stia si el asta. Continuam sa mergem pe strazile puternic iluminate, chiar daca nu ne placea acest lucru, simteam firicelele de intuneric, stiam ca e noapte si ca nu se aud decat pasii nostri pe trotuare. Uneori ne mai deranja o boare de vant, iar el mereu in acel momement se oprea si spunea acelasi lucru : "Daca-i stii ca iubirea noastra e ca vantul, nu se poate vedea, dar se poate simti." La inceput ii intorceam vorba, dar m-am obisnuit si nu mai faceam decat sa oftez in gluma. Apoi, asteptam vantul ca sa aud iar faimoasa replica. Venea de fiecare data. Odata mi s-a facut teama ca nu o voi mai auzi, pentru ca niciodata nu o luam in seama si nu raspundeam chemarii ei.
   Stia ca acolo unde se termina intunericul va trebui sa imi dea drumul la brat si sa ma lase sa continui de una singura "calatoria". Spre casa mea. Nu mai punea nicio intrebare : "de ce? nu inteleg...", nu mai spunea nimic, ma saruta pe frunte si se intorcea pe drumul presarat cu petale de trandafiri, drumul pe care am venit noi. Stia ca nu are voie sa se mai uite la mine, sa vada pe unde merg. Eu, in schimb, aveam voie sa raman neclintita cu privirea spre el. Nu a aflat vreodata ca imi curgeau lacrimi la plecarea lui. Si nici nu a inteles pana acum de ce trebuia sa se intoarca mereu pe acelasi drum.
   Ne opream la intrarea strazii unde locuiam eu. Nu am vrut sa vada nimic legat de mine, iar strada arata totul. Ei bine, locuiam pe Love Street. Strada unde dragostea e palpabila si nu are secrete, unde lacrimile de suferinta sunt transformate in picaturi de parfum. De femeie. Unde nu exista "mi-e dor" sau "imi lipsesti". Daca el s-ar fi plimbat pe aceasta strada, ar fi stiut ca imi place sa fiu sarutata pe buze, nu pe frunte, ar fi stiut ca rochia mea e din ciocolata rosie, ca imi place sa fiu tinuta de mana, nu de brat, ca noaptea sunt in stare sa ascult respiratia lui  in timp ce ma tine in brate. Si ca toate aceste lucruri m-ar face vulnerabila din cauza adancimii sufletului meu. As incepe sa iubesc fara intrebari si raspunsuri, fara nimic. Si ca cel mai probabil dragostea mea s-ar transforma in suferinta.
   Nu i-am dat voie pe Love Street, pentru ca ar fi fost speriat de maretia dragostei, iar el nu era obisnuit cu asa ceva. S-ar fi speriat si ar fi fugit. Dar cel mai mult, nu i-am permis sa intre in sufletul meu pentru ca niciodata nu a vrut sa ramana. Mereu zicea ca vrea sa ma conduca spre casa. Atat.



24 februarie 2013

Pe cand eram doua scaune



    Am fost candva doua scaune care stateau in parc unul langa celalalt. Am fost noi, proaspat vopsite peste lemn de fag. Eram scaune din fag. Nu eram singurele scaune, erau  o multime de randuri in jurul nostru, numai ca asa s-a nimerit, sa stam unul langa celalalt. Tu erai vopsit in verde, iar eu in alb. Probabil ca la tine s-a terminat vopseaua de culoarea ierbii.
    Atunci a inceput povestea noastra, intr-o zi calduroasa de primavara. La inceput, eram amandoi destul de timizi, dar acest lucru s-a rezolvat odata ce ne-am cunoscut mai bine. Nu prea stiam noi ce cautam in acel parc, dar eram mult mai usurati ca nu stateam singuri si ca mai exista cineva langa noi. Singuratatea in doi...sau in mai multi (in cazul nostru) reusea sa stearga treptat din memorie multe intrebari. Eram mereu impreuna, fie ca doream sau nu, prin simplul fapt ca stateam lipiti unul de celalalt. Ne incalzeam dorintele si ne pastram glasul libertatii proaspat, ne incalzeam in locurile in care soarele nu ajungea. Cu timpul am aflat ca suntem folositori oamenilor. Tuturor inca. Cei care erau indragostiti, care erau necajiti si se gandeau la ei insisi, cei mici sau cei batrani,cei fara adapost.
    Urmeaream si ascultam oamenii, le aflam secretele, slabiciunile, ce ii fac fericiti sau ce le poate distruge viata. Dupa un timp petrecut impreuna, am ajuns amandoi la concluzia ca detinem cheia universului. Eram fericiti pentru ca nu trebuia, nu puteam de fapt sa facem nicio alegere, asa cum pot si sunt obligati oamenii. Ni s-a sters din memorie orice altceva de dinainte de a deveni scaune. Eram certi in privinta faptului ca fericirea nu are nevoie de prea multe optiuni , acestea ar fi de fapt o piedica in calea ei. Oamenii se plimba din loc in loc, uita pe unde au fost, uita fetele altora, isi schimba hainele, tunsorile...iubirile. Schimba si iar schimba, schimband pana si fericirea pe care o detin pentru ca isi spun ca sunt in cautarea ei.
    Iar noi eram fericiti si ne iubeam. Ne iubeam chiar daca nu mai eram la fel de alba, chiar daca tu erai pe alocuri scorojit. Mi-ai promis ca ma vei iubi chiar si atunci cand imi voi pierde stralucirea. "Niciun alt scaun nu seamana cu tine", imi spuneai.
    Pana intr-o seara in care un barbat s-a asezat pe tine si a zis ca ii este frig. De atunci a inceput sa iti fie frig si tie, bratele mele nu mai reuseau sa te incalzeasca , nu mai vorbeam pentru ca iti clantaneau dintii. Verdele tau parea un gri inchis. Usor, usor, am inceput si eu sa tremur si sa inghet intr-un final.Nu ne mai vorbeam si nu ne mai simteam, chiar daca eram lipiti. Pentru ca eram acoperiti cu straturi consistente de zapada care se topea si ingheta, peste care se depunea un strat nou. Eram aproape, dar inimile noastre bantuiau prin lume pentru un strop de caldura. Niciodata nu am mai fost atat de alba, dar niciodata nu am mai carat in spate ceva fara viata, "un cadavru".
    Asa a sfarsit povestea noastra. M-am gandit de mii de ori ca totul va reveni la normal cand se va topi zapada, ca vom face tot posibilul sa ne apropiem si mai mult
decat eram inainte. Dar nu se poate, vom fi uzi, fara pic de vopsea, mancati de carii, subrezi, batrani, plini de fisuri. Vom fi intorsi cu spatele unul la celalat.
    Vom fi lemn putred si vom fi inlocuiti. Vom continua sa existam pentru inca o secunda, dar departe unul de celalalt.

22 februarie 2013

Am vrut...


                          " Mereu am crezut ca iubirea pentru cineva e jumatatea unui intreg, iar intregul o                            
                                                     reprezinta iubirea reciproca"

                   

        Am vrut intr-o seara
        sa numar fiecare fir de nisip,
        dar intunericul a fost prea scurt
         pentru dorinta mea care se hranea numai cu el.
        Am vrut sa respir fiecare mireasma
        de liliac, sa nu mai ratez nimic,
        dar primavara a fost mult prea scurta
        pentru viata acelei flori cu aparitie rara.
        Am vrut sa ascult fiecare om,
       dar am uitat de cei mai importanti si...
        m-au uitat si ei, la randul lor.
        Am vrut sa te iubesc intr-un fel
        unic, de neegalat, dar nu m-am
        mai gandit si la dragostea din partea ta.

        Am vrut sa fac atat de multe
        intr-un timp atat de scurt.

21 februarie 2013

Another kind of pain



    Daca as putea intelege de ce exist, as putea sa-ti spun ca sunt pentru noi doi, si ca tu, la randul tau, ai acelasi destin. De a fi unul din noi, jumatatea unui intreg. Dar nu inteleg, nu am raspunsul si nu te pot minti. Sunt o contemplativa, nu o mincinoasa.
    Dar ah, "ma doare o rana". Acum l-as putea pricepe pe Stanescu, durerea lui sufleteasca mai exact. Neputinta de a realiza ceva concret. Sunt doar cuvinte "mari" si simtiri si mai mari care domina un corp material, atat de puternic pana la aparitia lacrimilor.
    Stiu ca e o buba pe undeva, o caut cu disperare, dar nu o gasesc. Nu inteleg de ce exist, dar rana aia continua sa ma doara. Sunt bolnava. De cifra 1, pentru ca sunt Una si tu esti Unul. Pentru ca, impreuna, suntem Unul si Una in acelasi timp.
    Nu ma mai doare sufletul. Ma doare firul de par cu varful tocit, fiecare por si fiecare firisor de praf, fiecare zambet si fiecare respiratie. Ma doare alunita de pe sanul drept.
   Cand sunt Eu cu Mine, mi-e teama de Mine, de ceea ce as putea sa par in fata Ei. Ma vede mereu dezbracata, goala, iar eu mereu ma rusinez. Ma lasa in pace, nu mi-a zis niciodata nimic, asteapta sa o pot privi in ochi. In ultimul timp am inceput sa ma intreb daca nu cumva sunt Mine si privesc inspre Eu...
   Daca as putea intelege de ce exist, ti-as spune si tie de ce...