Pe cand eram doua scaune

    Am fost candva doua scaune care stateau in parc unul langa celalalt. Am fost noi, proaspat vopsite peste lemn de fag. Eram scaune din fag. Nu eram singurele scaune, erau  o multime de randuri in jurul nostru, numai ca asa s-a nimerit, sa stam unul langa celalalt. Tu erai vopsit in verde, iar eu in alb. Probabil ca la tine s-a terminat vopseaua de culoarea ierbii.
    Atunci a inceput povestea noastra, intr-o zi calduroasa de primavara. La inceput, eram amandoi destul de timizi, dar acest lucru s-a rezolvat odata ce ne-am cunoscut mai bine. Nu prea stiam noi ce cautam in acel parc, dar eram mult mai usurati ca nu stateam singuri si ca mai exista cineva langa noi. Singuratatea in doi...sau in mai multi (in cazul nostru) reusea sa stearga treptat din memorie multe intrebari. Eram mereu impreuna, fie ca doream sau nu, prin simplul fapt ca stateam lipiti unul de celalalt. Ne incalzeam dorintele si ne pastram glasul libertatii proaspat, ne incalzeam in locurile in care soarele nu ajungea. Cu timpul am aflat ca suntem folositori oamenilor. Tuturor inca. Cei care erau indragostiti, care erau necajiti si se gandeau la ei insisi, cei mici sau cei batrani,cei fara adapost.
    Urmeaream si ascultam oamenii, le aflam secretele, slabiciunile, ce ii fac fericiti sau ce le poate distruge viata. Dupa un timp petrecut impreuna, am ajuns amandoi la concluzia ca detinem cheia universului. Eram fericiti pentru ca nu trebuia, nu puteam de fapt sa facem nicio alegere, asa cum pot si sunt obligati oamenii. Ni s-a sters din memorie orice altceva de dinainte de a deveni scaune. Eram certi in privinta faptului ca fericirea nu are nevoie de prea multe optiuni , acestea ar fi de fapt o piedica in calea ei. Oamenii se plimba din loc in loc, uita pe unde au fost, uita fetele altora, isi schimba hainele, tunsorile...iubirile. Schimba si iar schimba, schimband pana si fericirea pe care o detin pentru ca isi spun ca sunt in cautarea ei.
    Iar noi eram fericiti si ne iubeam. Ne iubeam chiar daca nu mai eram la fel de alba, chiar daca tu erai pe alocuri scorojit. Mi-ai promis ca ma vei iubi chiar si atunci cand imi voi pierde stralucirea. "Niciun alt scaun nu seamana cu tine", imi spuneai.
    Pana intr-o seara in care un barbat s-a asezat pe tine si a zis ca ii este frig. De atunci a inceput sa iti fie frig si tie, bratele mele nu mai reuseau sa te incalzeasca , nu mai vorbeam pentru ca iti clantaneau dintii. Verdele tau parea un gri inchis. Usor, usor, am inceput si eu sa tremur si sa inghet intr-un final.Nu ne mai vorbeam si nu ne mai simteam, chiar daca eram lipiti. Pentru ca eram acoperiti cu straturi consistente de zapada care se topea si ingheta, peste care se depunea un strat nou. Eram aproape, dar inimile noastre bantuiau prin lume pentru un strop de caldura. Niciodata nu am mai fost atat de alba, dar niciodata nu am mai carat in spate ceva fara viata, "un cadavru".
    Asa a sfarsit povestea noastra. M-am gandit de mii de ori ca totul va reveni la normal cand se va topi zapada, ca vom face tot posibilul sa ne apropiem si mai mult
decat eram inainte. Dar nu se poate, vom fi uzi, fara pic de vopsea, mancati de carii, subrezi, batrani, plini de fisuri. Vom fi intorsi cu spatele unul la celalat.
    Vom fi lemn putred si vom fi inlocuiti. Vom continua sa existam pentru inca o secunda, dar departe unul de celalalt.

Am vrut...

                          " Mereu am crezut ca iubirea pentru cineva e jumatatea unui intreg, iar intregul o                            
                                                     reprezinta iubirea reciproca"

                   

        Am vrut intr-o seara
        sa numar fiecare fir de nisip,
        dar intunericul a fost prea scurt
         pentru dorinta mea care se hranea numai cu el.
        Am vrut sa respir fiecare mireasma
        de liliac, sa nu mai ratez nimic,
        dar primavara a fost mult prea scurta
        pentru viata acelei flori cu aparitie rara.
        Am vrut sa ascult fiecare om,
       dar am uitat de cei mai importanti si...
        m-au uitat si ei, la randul lor.
        Am vrut sa te iubesc intr-un fel
        unic, de neegalat, dar nu m-am
        mai gandit si la dragostea din partea ta.

        Am vrut sa fac atat de multe
        intr-un timp atat de scurt.

Another kind of pain

    Daca as putea intelege de ce exist, as putea sa-ti spun ca sunt pentru noi doi, si ca tu, la randul tau, ai acelasi destin. De a fi unul din noi, jumatatea unui intreg. Dar nu inteleg, nu am raspunsul si nu te pot minti. Sunt o contemplativa, nu o mincinoasa.
    Dar ah, "ma doare o rana". Acum l-as putea pricepe pe Stanescu, durerea lui sufleteasca mai exact. Neputinta de a realiza ceva concret. Sunt doar cuvinte "mari" si simtiri si mai mari care domina un corp material, atat de puternic pana la aparitia lacrimilor.
    Stiu ca e o buba pe undeva, o caut cu disperare, dar nu o gasesc. Nu inteleg de ce exist, dar rana aia continua sa ma doara. Sunt bolnava. De cifra 1, pentru ca sunt Una si tu esti Unul. Pentru ca, impreuna, suntem Unul si Una in acelasi timp.
    Nu ma mai doare sufletul. Ma doare firul de par cu varful tocit, fiecare por si fiecare firisor de praf, fiecare zambet si fiecare respiratie. Ma doare alunita de pe sanul drept.
   Cand sunt Eu cu Mine, mi-e teama de Mine, de ceea ce as putea sa par in fata Ei. Ma vede mereu dezbracata, goala, iar eu mereu ma rusinez. Ma lasa in pace, nu mi-a zis niciodata nimic, asteapta sa o pot privi in ochi. In ultimul timp am inceput sa ma intreb daca nu cumva sunt Mine si privesc inspre Eu...
   Daca as putea intelege de ce exist, ti-as spune si tie de ce...

Mi-e somn

     Nu pot s-adorm cand

     ma gandesc la tine.

     Nici timpul nu m-ajuta

     nici scoala care incepe maine.

     Numai amintirea vaga a ochilor tai

     reuseste sa ma tina treaza

     in noaptea asta care nu mai sfarseste.

     Mi-e dor sa nu-mi mai fie dor

     de tine.

     As putea sa dorm

     fara nicio grija noapte de noapte

     daca nu as mai cunoaste nimic,

     dar nimic legat de existenta ta.

     Mi-e somn, dar nu pot sa dorm.

     Nu pot sa dorm si nu mai simt

     gustul linistii, nu mai stiu

     cum miroase cafeaua dimineata.

     Pentru ca o beau mereu

     si mereu miroase la fel.

     Il astept pe Mos Ene.

     Mi-e somn si vraja incepe sa se rupa.

     Mi-e somn si...noapte buna.

Hero

               Erou - persoana care se distinge prin vitejie si curaj exceptional


     Sigur, au mai fost si alte definitii ale cuvantului erou, dar mi-a placut aceasta, e mai simpla. Ma intreb daca suntem cu totii eroi vreodata....sau acest "titlu" e numai pentru anumiti oameni? Ce te face erou cu adevarat in ochii altor oameni si in ochii vietii? Si ar trebui sa scapam de explicatia din DEX. Cateodata, unele cuvinte au o semnificatie mult mai adanca decat ne putem noi inchipui citind explicatia acestuia in dictionar. Desi cred ca e un cliseu, tare mult as vrea sa putem deveni eroi in proprii ochi...sa fiu o eroina pentru mine insami. Sa dau dovada de un curaj exceptional in etapele vietii. Pozitiv sau negativ? De fapt, intrebarea corecta ar fi : si negativ e voie? Adica, tot eroina ma numesc daca dau dovada de un curaj iesit din comun  atunci cand iau o decizie si hotarasc sa ies din cutia in care stau momentan? Chiar daca decizia asta raneste alti oameni, dar imi face mie bine? Mai sunt eroina atunci?
     Si prin atatea intrebari ajung la altele...ce e un erou de fapt? Un om care "salveaza" alti oameni sau un om care se salveaza pe el insusi? E un paradox aici. Multe mame sunt eroine pentru ca isi iubesc copiii ingrozitor de mult, se sacrifica pentru ei si ar face-o de fiecare data, cand e nevoie. Insa, la ele nu prea se gandesc, nu fac schimbari, copiii inseamna totul. Unele traiesc intr-o mizerie spirituala, nu au curajul eroului din DEX pentru decizii care le includ pe ele, desi isi spun ca sunt incluse in deciziile care ii privesc pe copii. Mai sunt eroine atunci? In ochii mei da, dar nu pentru curajul nebun, ci pentru dragoste si sacrificiu.
      Unele mame cred ca ar fi mai degraba eroine pentru ele insele. Si asta se numeste egoism?

      Deci, desi nu esti un erou al tau, esti un erou al meu. Vezi paradoxul? Parca intreaga viata e un paradox.

       Uite un erou aici...

O alta forma de viata

   

    Multe sentimente s-au mai intortocheat in sufletul meu. Au dansat sublim, apoi grotesc. Au obosit, au adormit, au visat urat, au plans, s-au imbratisat si s-au iubit. Apoi s-au certat, s-au injurat, s-a batut si si-au scos ochii...cu vorbe, cu gesturi. S-au durut si m-au durut. Am suferit impreuna.  S-au plimbat tinandu-se de mana, s-au sarutat si au facut dragoste. Tot ele au cantat si au vorbit despre filme si muzica. Au mers prin ploaie fara umbrela si au ascultat sunetul perfect care se aude atunci cand ploua. S-au imbolnavit din cauza asta. Au murit, s-au plans si au inviat. S-au inmultit, s-au educat. Au luat-o de la capat mereu altfel. Sunt multe, nu se cunosc, dar traiesc impreuna in fiecare clipa, nu pot una fara cealalta. Se jignesc deseori in fata, dar se iubesc foarte mult in secret.

    Si toate astea se intampla in mine, zilnic. Se da o lupta in mine. E ceva frumos, dar si de neinteles in acelasi timp. Si simt, inca foarte mult. De asta te am, asta e motivul !

White Nights

        Se aud in noapte care trase
        peste pietrisul sarac.
        Si nu mi-e frica,
        gandul la tine iar ma poarta,
        iar ma cuibaresc in bratele tale imaginare.
        Trupul tau e atat de fierbinte, il simt !
        chiar si fara sa existe langa mine.
        Nu e cine sa ma aline, pentru ca
        nu e.
        Numai amintirea dureroasa
        si imaginatia mea bogata ma mai scapa
        de framantatul dor de tine.
        Esti aproape cu sufletul, ma cuprinzi
        strans si soptesti ceva,
        ceva ce nu aud si nu inteleg.
        Sunt numai pentru atingerea ta.
        Care ma face sa aburesc ca o paine calda.
        Uneori am impresia ca pot fi fericita
        numai cu asta.
        Si astept lasarea serii peste tot ce ne-nconjoara
        ca sa te mai pot strange, saruta si mirosii,
        ca sa-mi mai las inca o lacrima pe pieptul tau.
        Asa e in fiecare noapte.
        Strang perna in brate si te visez altfel decat
        o faceam in noaptea precedenta.
        Insa, imi lipsesti tu cu adevarat,
        cu a ta caldura in brate si in buze
        pe gatul meu, cu mana in parul tau adevarat.
        Imi lipsesti. Si cu acest lucru simt
        ca lipseste o parte din mine, din
        ceea ce ar trebui sa fiu EU.
        Sunt incompleta.
        Sunt fara tine, fara de tine, de mine,
        de noi, de tine, de mine, de noi....