1 februarie 2013

Zidul si Gandul



    Odata, demult, m-am trezit intr-o dimineata si m-am uitat in jurul meu. Era pustiu, pentru ca nu exista nimic in afara de cerul albastru si de iarba permanent verde. Era pustiu chiar daca mirosul ierbii ma incalzea noaptea in timp ce dormeam, dar mai ales pentru ca nu cunosteam decat doua culori si un singur miros. Iar eu vroiam altceva, tanjeam dupa lucruri care sa nu aiba legatura cu cerul si cu iarba.
   Am cautat timp de cateva zile un Gand care ma va ajuta sa construiesc ceva nou si inedit pentru mine. Gandul acela imi va declansa ideea...o idee venita dintr-o alta galaxie, dar pe care eu o voi afla si intelege pe deplin. Si am gasit Gandul. Parea maret, misterios, neobisnuit si...unic, tocmai pentru ca nu mai avusesem vreodata alt Gand. Chiar si asa, imi parea cunoscut si reusea sa ma faca sa ma simt relaxata, poate si pentru ca Gandul acesta avea ochii de culoarea ierbii care ma inconjura si ma tinea in brate noaptea.
   Gandul mi-a spus sa construiesc un zid de la sufletul ierbii pana la amintirea norilor, cu promisiunea ca, la terminarea lui, nu voi mai avea nevoie de nimic altceva. Asa a inceput o noua etapa in viata mea, numita "contruirea zidului". Gandul era prezent zilnic in mintea mea, ma ajuta si imi dadea indicatii, iar acest lucru a fost definitoriu pentru vointa mea. Dar a trebuit sa renunt la albastrul pur al cerului, pentru ca zidul il intuneca, apoi iarba nu a mai fost atat de verde, a inceput sa se ofileasca, nemaiavand Lumina si Caldura. Dar eu nu am observat acest lucru. Eram preocupata numai si numai de construrea zidului. Gandul m-a invatat cum sa intaresc constructia astfel incat nimic, nicio furtuna sa nu o slabeasca. M-a invatat cum sa-mi amintesc intotdeauna de munca mea, pentru ca aceasta va dainui mereu daca voi asculta de El. Si am ascultat...
   A rezultat un zid interminabil, fara inceput si fara sfarsit. Eram foarte mandra de munca mea, zidul devenind chiar motivul pentru care eu traiam. Nu-mi pusesem nicio intrebare: la ce-mi foloseste? de ce exista? de ce ma bucura?...si cate alte de ce-uri. Nu mai existau intrebari in viata mea, eram perfect multumita. Iar Gandul era mereu cu mine, intarindu-mi convingerile. Zidul era puternic si inalt, cu miros de castane coapte si ploaie...(asta uneori), in dungi si pete maronii si verzui, dar uneori le vedeam caramizii, chiar rosii.
   Dar, intr-o alta zi, nici nu mai stiu cand (intr-o miercuri sau sambata), Gandul a plecat. A plecat fara niciun cuvant, nici macar nu mi-a spus "adio". In acel moment au inceput sa apara toate acele intrebari la care eu nici macar nu visasem. Si, ca un bonus, am devenit tristetea intruchipata. Gandul nu mai exista, iar eu eram prinsa intre un zid infinit si propriul meu corp. Nu mai intelegeam de ce am facut ce-am facut, as fi avut din nou nevoie de sfaturile si alinarea Gandului.

  M-am hotarat sa scap de zid, sa revin la lumea de dinainte. Dar mi-a fost imposibil. Am vrut sa-l sparg, dar era mult prea puternic, exact cum fusesem invatata sa-l fac. Am vrut sa-l ocolesc, dar era peste tot. Singura solutie era sa trec peste el si sa incep o viata noua in spatele lui, dar sa ma indepartez atat de tare, incat el nici sa nu mai existe in amintirile mele. Am vrut sa incep o noua viata. Am incercat sa ma catar si am vrut sa-l sar, dar era prea fin, piciorul imi aluneca. Si oricum, imi parea tare inalt.
  Au trecut zile, poate chiar saptamani plangandu-mi de mila. Eram stoarsa de viata, vlaguita, chinuita. Culorile si finetea zidului aveau grija sa-mi aminteasca de prezenta Gandului. In acest fel, niciodata n-am putut sa-l uit.
   Ca o ultima solutie, a aparut o scara in fata mea, o scara care ar fi trebuit sa fie salvarea pe care am tot asteptat-o. Nu mi-a oferit multe informatii despre ea, nu era atat de "vorbareata" ca si Gandul, dar mi-a spus clar ca ma ajuta sa trec peste zid. Era o scara mica, dar parea puternica pentru ca lucea. Era aur. Chiar si asa, eram sigura ca pot sa trec zidul. M-am urcat pe scara, iar cand am ajuns la ultima treapta, aceasta s-a rupt. Era bucatele, masivitatea ei era doar o iluzie. M-am lovit la cap si la mana, iar daca inainte imi plangea numai sufletul, acum imi plangea si trupul. Sufeream. Am plans pana nu am mai avut lacrimi, apoi le-am cules pe cele de pe jos si am plans din nou. Asta faceam toata ziua si toata noaptea. Nu mai puteam sa ma gandesc la o alta solutie, pentru ca mintea imi era chinuita.
   Insa, a aparut o alta scara de nicaieri, probabil atrasa de plansul meu. Mi-a spus ca vrea sa trecem dincolo de zid impreuna. Nu mi-a pus nicio alta intrebare si nici eu ei. Scara aceasta era mult mai inalta, dar parea mai fragila si nici nu era atat de stralucitoare. Mi-a mai spus ca nu a avut timp sa se lustruiasca si vopseasca, fiind mereu in cautarea "cuiva". M-am urcat si totul a decurs bine, am ajuns la capat, vedeam cerul si iarba de dincolo de zid. Dar nu puteam...ceva din mine pierea daca reveneam la viata de dinainte. Am coborat si, fara  vreun cuvant, am luat o piatra si am sfaramat inima scarii, de doua ori inca, ca sa fiu sigura. Scara a cazut la picioarele mele alaturi de cea de dinainte.
   Acum, stau si privesc zidul cu o fata senina si uscata, cu bucati de lemn si aur la picioarele mele. Nu mai gasesc nici lacrimile, nici un nou miros sau o alta culoare. Zidul nu mai imi transmite nimic.
 
   Stiu doar ca mi-e tare dor de Gandul, singurul care ar avea o solutie pentru mine.. Dar Gandul nu se mai intoarce.
























31 ianuarie 2013

Reverie

 

   Intra silentios
   in capul meu
   astfel incat sa
   nu ma trezesc din reverie...
   Si plimba-te
   printre ganduri,
   care sunt in sfarsit
   ordonate rand cu rand,
   gand cu gand,
   clipa cu clipa
   intr-o ordine pustie,
   tare ca piatra
   cea mai tare.
   Sa nu cumva
   sa ma trezesti...
   Pentru ca daca
   ai face asta, ne-am
   privi in ochi si
   ne-am trezi cu adevarat,
   iar tu ai pleca brusc,
   iar capul meu
   va redeveni un haos
   si iarasi voi fi
   nevoita sa reiau totul
   de la inceput.








27 ianuarie 2013

Un virus numit timp

 
   Timpul are doua taisuri. Odata cu trecerea lui devenim mai experimentati, mai intelepti, dar imbatranim. Timpul vindeca ranile, dar odata cu acestea "se usuca" si amintirea momentelor de neuitat. Nu le uitam, nu despre asta e vorba , dar nu mai inseamna nimic pentru noi, nu ne ma ating cum au facut-o. As avea sa mai pot avea fluturi in stomac cum aveam candva, nu mai stiu cum e. Era bine, dar in acelasi timp aveam o senzatie de neputinta. Timpul mi-a luat fluturii. Ii mai vreau, dar nu mai sunt si nu stiu ce sa fac ca sa-i mai am o zi sau doua. I-am avut multe zile si nici nu am observat disparitia lor. Nu mai stiu cand au plecat. Abia dupa un timp ceva lipsea. Erau ei, pe care i-am cautat, dar nu i-am mai gasit.
   Ii mai caut uneori, dar zilele astea m-am oprit. Pentru ca mi-am dat seama ca suntem neputinciosi in fata lor. Ei m-au parasit si tot ei ma vor cauta din nou. Ii astept iar.
 
   Timpul mi-a facut ceva, mi-a spalat creierul; pentru ca am renuntat la ceea ce imi placea sa fac cel mai mult. Sa imi fac in fata casei un ghetus si sa stam pana tarziu in noapte la lumina zapezii, sa ne imaginam ca suntem la un concurs de patinaj artistic. Acum...am grija sa nu alunec. Am uitat cum eram candva.
   Si muzica...dansam si ne visam undeva pe o scena. Visam la o chitara, o doream din suflet, improvizam una din pusca de jucarie a fratelui meu. Cand am avut chitara, deja imi disparuse acel entuziasm pe care l-am avut mai demult. S-a mai pastrat o firimitura, dar se pare ca nu a fost indeajuns. Unele lucruri trebuie facute la timp. Acum, chitara e prafuita, iar eu stau si ma uit la ea, intrebandu-ma oare de ce tot aman... cand visam la asta.
   Nimic nu e pe gratis, primim ceva, dar neaparat dam altceva la schimb, fie ca o facem in mod constient sau nu. Uneori ne dam seama ca am pierdut ceva abia peste ani. Sau poate chiar deloc.
   Cand eram mica, puteam sa privesc toti oamenii in ochi, absolut toti. Si nu ma gandeam de doua ori inainte sa spun un lucru. Eram atat de curajoasa, credeam ca nu voi muri vreodata, pentru ca in mintea mea oamenii care nu vor sa moara nu mor pur si simplu.

   Stiu ca suntem intr-o continua schimbare, dar de ce pierdem ce era mai placut? Acum de ce nu mai e asa? Cum a spus cineva odata, cred ca m-am imbolnavit. Cresterea asta in lungime si latime, machiajul, sutienul, tocurile, serviciul, seriozitatea si...supa de legume (copiii urasc legumele). E o boala. Undeva, intr-un anumit punct ne imbolnavim. De aceea murim, pentru ca incepem sa suferim de cea mai necrutatoare boala. Nu stiu niciun medicament, poate nici nu este.

Intrebarea e cum sa facem sa evitam aceasta boala?








26 ianuarie 2013

Follow the star



  Ziua in care m-am nascut a ramas intiparita undeva pe un colt al unei stele indepartate. Nimeni nu va vedea vreodata acest semn-omagiu creat pentru un nou om. Nimeni nu stie cum arata, unde anume se afla si de ce...de fapt, nimeni nu stie de existenta lui. Daca ar afla cineva, nu ar fi interesat, pentru ca primul gand ar fi daca nu are si el un minuscul punct care sa fie numai si numai pentru el. Nimeni nu e interesat de nimeni, fiecare e interesant de el insusi.
   Si totusi, poate si numai pentru o clipa, ziua in care m-am nascut a fost cea mai importanta si cea mai superba pentru un om. Poate mai mult de o clipa, poate cateva ore sau zile. Pana s-au obisnuit cu mine. Si sigur, pe masura ce a trecut timpul, s-au uitat multe, pentru ca au venit altele, care, la randul lor, au devenit cele mai importante. Desi traim o rutina zilnica, "multe ne trec pe dinainte". Au fost atatea momente pe care le-am vazut si simtit ca cele mai frumoase, incat de fiecare data cand ne-am bucurat de cate unul, am crezut ca nu va putea fi vreodata egalat. Dar a venit altul, iar noi am uitat de cel din urma. Si tot asa, e un adevarat ciclu.

24 ianuarie 2013

Eu



   Cine ma poate invata
   cum sa ma-nalt usor?
   fara sa mai cobor si neaparat
                  fara sa mor.

  Cine ma poate invata
  cum ar fi sa iubesc?
  fara sa-mi fie dor, ci doar
       sa simt cum cresc

  Cine ma poate invata
  cum sa zambesc oricand?
  de la orice soapta, vorba
         de la orice gand.

  Cine ma poate invata
  cum s-accept c-o sa mor?
  as vrea sa vad moartea ca pe un somn,
             ca pe un zbor.

 Of...dar cine ma poate invata
 sa pot uita?


 Numai tu...
 Esti centrul universului tau,
 esti alinarea ta.
 Tu, tu esti hrana ta...si nu zau !
 Te uiti la tine?
 Vezi ce vad si eu?
 Bucati si parti fine
 care vor fi mereu?

 Nu cauta ajutor in alta parte
 pentru ca raspunsul e in tine.
 Chiar de-ar fi sa recitesti aceiasi carte,
 fa-o, pentru ca va tine.

 Intr-o buna zi ai sa vezi
 ca te vei cunoaste pe deplin.
 Trebuie doar sa crezi....
 Incearca ! si prin asta o sa scapi de un declin.


















23 ianuarie 2013

Primul sarut




   Un fir de martipan langa a ta ceasca de cafea tare
   Intr-o cana rosie, pentru un strop de culoare,
   Din cand in cand, niste priviri accidentale...
   Sa imi spui : "esti mai dulce ca acea pasta de migdale" !

   Iar forma mea de multumesc ar fi roseata de pe fata mea
   Care ar fi de-ajuns, asa s-ar cunoaste profunzimea
   Tu ai vedea...

   Si printre ore de complicitate, si peste ore de tigari
   Desigur, de copii ce suntem...mai merg si
                        ore de aberari.

   Uimita sa fiu cand scrii pe servetelul din fata mea "sarut"

   Cu un semn al intrebarii dupa, nu unul mohorat.
    Iar in secunda urmatoare, sa strig un da mare si tare,
    Sa ne sarutam, si da...stiam ca e o salvare
    Pentru tine, pentru noi, soare !
 

22 ianuarie 2013

Daca ma imblanzesti...



  "Dar, daca ma imblanzesti, viata mea va fi insorita. Voi cunoaste un zgomot de pasi care va fi diferit de toate celalalte zgomote. Ceilalti pasi ma fac sa ma var sub pamant. Al tau ma va chema afara din vizuina, ca o muzica. Si apoi, uite ! Vezi acolo lanurile de grau? Eu nu mananc paine. Graul pentru mine e nefolositor. Lanurile de grau nu-mi animtesc de nimic. Si asta e foarte trist ! Dar parul tau are culoarea aurului. Va fi minunat pentru mine atunci cand ma vei imblanzi ! Graul, care e auriu, imi va aminti de tine. Si-mi va placea fosnetul lanurilor de grau in vant..."


Le petit prince, Antoine de Saint-Exupery