Se afișează postările cu eticheta zapada. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta zapada. Afișați toate postările

24 februarie 2013

Pe cand eram doua scaune



    Am fost candva doua scaune care stateau in parc unul langa celalalt. Am fost noi, proaspat vopsite peste lemn de fag. Eram scaune din fag. Nu eram singurele scaune, erau  o multime de randuri in jurul nostru, numai ca asa s-a nimerit, sa stam unul langa celalalt. Tu erai vopsit in verde, iar eu in alb. Probabil ca la tine s-a terminat vopseaua de culoarea ierbii.
    Atunci a inceput povestea noastra, intr-o zi calduroasa de primavara. La inceput, eram amandoi destul de timizi, dar acest lucru s-a rezolvat odata ce ne-am cunoscut mai bine. Nu prea stiam noi ce cautam in acel parc, dar eram mult mai usurati ca nu stateam singuri si ca mai exista cineva langa noi. Singuratatea in doi...sau in mai multi (in cazul nostru) reusea sa stearga treptat din memorie multe intrebari. Eram mereu impreuna, fie ca doream sau nu, prin simplul fapt ca stateam lipiti unul de celalalt. Ne incalzeam dorintele si ne pastram glasul libertatii proaspat, ne incalzeam in locurile in care soarele nu ajungea. Cu timpul am aflat ca suntem folositori oamenilor. Tuturor inca. Cei care erau indragostiti, care erau necajiti si se gandeau la ei insisi, cei mici sau cei batrani,cei fara adapost.
    Urmeaream si ascultam oamenii, le aflam secretele, slabiciunile, ce ii fac fericiti sau ce le poate distruge viata. Dupa un timp petrecut impreuna, am ajuns amandoi la concluzia ca detinem cheia universului. Eram fericiti pentru ca nu trebuia, nu puteam de fapt sa facem nicio alegere, asa cum pot si sunt obligati oamenii. Ni s-a sters din memorie orice altceva de dinainte de a deveni scaune. Eram certi in privinta faptului ca fericirea nu are nevoie de prea multe optiuni , acestea ar fi de fapt o piedica in calea ei. Oamenii se plimba din loc in loc, uita pe unde au fost, uita fetele altora, isi schimba hainele, tunsorile...iubirile. Schimba si iar schimba, schimband pana si fericirea pe care o detin pentru ca isi spun ca sunt in cautarea ei.
    Iar noi eram fericiti si ne iubeam. Ne iubeam chiar daca nu mai eram la fel de alba, chiar daca tu erai pe alocuri scorojit. Mi-ai promis ca ma vei iubi chiar si atunci cand imi voi pierde stralucirea. "Niciun alt scaun nu seamana cu tine", imi spuneai.
    Pana intr-o seara in care un barbat s-a asezat pe tine si a zis ca ii este frig. De atunci a inceput sa iti fie frig si tie, bratele mele nu mai reuseau sa te incalzeasca , nu mai vorbeam pentru ca iti clantaneau dintii. Verdele tau parea un gri inchis. Usor, usor, am inceput si eu sa tremur si sa inghet intr-un final.Nu ne mai vorbeam si nu ne mai simteam, chiar daca eram lipiti. Pentru ca eram acoperiti cu straturi consistente de zapada care se topea si ingheta, peste care se depunea un strat nou. Eram aproape, dar inimile noastre bantuiau prin lume pentru un strop de caldura. Niciodata nu am mai fost atat de alba, dar niciodata nu am mai carat in spate ceva fara viata, "un cadavru".
    Asa a sfarsit povestea noastra. M-am gandit de mii de ori ca totul va reveni la normal cand se va topi zapada, ca vom face tot posibilul sa ne apropiem si mai mult
decat eram inainte. Dar nu se poate, vom fi uzi, fara pic de vopsea, mancati de carii, subrezi, batrani, plini de fisuri. Vom fi intorsi cu spatele unul la celalat.
    Vom fi lemn putred si vom fi inlocuiti. Vom continua sa existam pentru inca o secunda, dar departe unul de celalalt.