Se afișează postările cu eticheta ssaseb. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ssaseb. Afișați toate postările

31 august 2014

Apropiați și depărtați



pentru
că vezi, aici sunt unii care se iubesc
si trebuie să se întâlnească pentru a se
evita
apropiați și depărtați de parcă s-ar
privi în oglindă
își scriu scrisori reci și fierbinți
se despart ca niște flori aruncate râzând
pentru a nu ști până la final de ce s-a
întâmplat astfel.
sunt alții care se regăsesc și pe întuneric
dar trec unul pe lângă celălalt pentru că nu
îndrăznesc să se întâlnească.
atât de curați și de liniștiți de
parcă a început să ningă.
ei ar fi perfecți, dar le lipsesc defectele.
cei apropiați se tem să fie aproape
pentru a nu se îndepărta.
unii mor- asta
 înseamna că ei deja știu
ca dragostea nu se cauta, ea fie
este sau nu este.
nici unul dintre noi nu este singur din
întâmplare.
sunt și aceia care se iubesc pentru totdeauna
si doar de aceea nu pot fi împreună
precum fazanii care niciodată nu merg în
doi.
poți chiar să te rătăcești,
dar drumurile noastre despărțite se 
reîntâlnesc
pe 
lumea cealaltă.


                                                                              Jan Twardowsky


28 iunie 2014

Bucată de lună


Vrea o bucată de lună
în păr să o pună
alături de gânduri răzlețe,
dar și nătăflețe

De nea. O bucată din luna amară
apoi să cânte la chitară
cu vocea ei neclară.
O bucată din lună când i se face foame,
dar nu de păine, ci de cântece vacarme
cântate sub duș.

Bucată de lună ca părul ei cel galben...
Bucată de lună să-mpartă cu mine
s-o mâncăm împreună
bucată cu bucată.

13 iunie 2014

Stăteam întinsă pe iarbă...


Stăteam întinsă pe iarbă
şi mă gândeam la Tot,
iarba mirosea atât de bine...
a mare şi a sare,
la sfârşit puţin a soare.
Închideam ochii şi mă simţeam
frumoasă, ca o perlă dintr-o scoică.
Simt că îmbătrânesc, mi-am zis,
iar ecourile inocenţei 
erau tot mai scăzute.

Băiatul acela mă tot privea
cu neclaritate, mai albastră
decât ochii lui...
Vino să visăm împreună, întinde-te
lângă mine pe iarba cu miros
de pădure!
Nu te deranja să
mă iubeşti.
Pentru că, în curând
amândoi vom fi praful de stele
din ochii fiecărui
visator.

Stăteam întinşi pe iarbă
şi ne gândeam la Tot.


28 mai 2014

Cabaret


Crezi că viața este un Cabaret?
Absolut.
Ce de costume! Dragostea parinților
mei le-au făcut. Sunt frumoase, nu?
Au costat copilăria mea.
Și acum îmi mai este foame
de Ea.
Ce coafuri, machiaje și fețe expresive!
Rămân uimită...
Timpul meu le-a petrecut
să le migălească.
Ce de trupuri zvelte și ce 
Coregrafie! Uite, actorii își
mai aruncă niște ocheade,
se ating lasciv și își zâmbesc diavolesc.
Mda, sunt ispitele pe care
mi le aruncă existența zilnic, iar
eu ciugulesc ce pot să prind, pentru
că nu sunt singura artistă
Și se trage cortina. S-a terminat.
Sunt doar eu căzând în genunchi
și renunțând. E doar un ”nu mai pot”.

Adevărul este că s-au dus să-și 
schimbe costumele.
Se întorc imediat.


25 mai 2014

Inimă arsă și alte romanțe


     Hemingway spunea despre scriitorul adevărat că: ”Misiunea lui este de a merge pe căi ce n-au mai fost umblate sau de a izbuti acolo unde alții au dat greș.” Cu atât mai greu de atins devine această sarcină pentru scriitorii postmoderniști, care par umbriți de măreția operelor premergătorilor. Însă, scriitorul francez Jean-Marie Gustave Le Clezio reușește să ne surprindă prin stilul său original și prin problemele asupra cărora atrage atenția, motivația Juriului Nobel atunci când i-a decernat premiul fiind, printre altele: ”explorator al umanității aflate deasupra și dedesubtul civilizației dominante.”
     Inimă arsă și alte romanțe ne dezvăluie o lume neiertătoare în care ești obligat să înveți să trăiești, după ce viața te supune unor teste care îți pot lăsa cicatrice atât pe suflet, cât și pe trup. Întregul univers  pare că se învârte lent și plin de rabdare în jurul unor femei puternice (în esență) care țin să lupte împotriva condiției lor, dar care sfârșesc resemnate, vădit acaparate de amintiri sau chiar prădate morții (cazul negresei Kalima).
      Sora cea mare Clemence resimte evocarea fericitei copilării alături de Pervenche (”Clemence nu a uitat. Strada era a lor. Fetele se țineau de mână și înaintau, pe toată lățimea drumului, cu pași cadențați. Cântau: Amo, ato, matarilerilero!”). Copila Pervenche își găsește sentimentul de libertate, după o succesiune de alegeri greșite,  în ființa căruia îi dă viață. Iar Helene, nu în ultimul rând, spera într-o metamorfozare (”viața avea să prindă din nou forțe proaspete și avea să fie frumoasă, bogată în experiențe și noutăți”). Adolescenta din În căutarea aventurii se află în căutarea identității, având certitudinea că raspunsurile nu se găsesc în actuala societate, în care ”arborii nu mai au ochi, iar maiestoasele râuri sunt acoperite cu plăci de ciment cenușiu, animalele nu mai vorbesc, iar oamenii și-au pierdut ei înșiși semnele.” Cele Trei Aventuriere sfidează și dispersează cutumele societății, trezind un sentiment de reală admirație în ochii autorului. Iar Kalima este cea care înfruntă viața, literalmente:”despuiată, pe marmura rece de la morgă.”  Unele femei reușesc să rămână modele demne de urmat pentru niște tineri care au avut norocul să le întâlnească, este exemplul protagonistelor din Vânt de miazăzi și Comoară.
     Textul ne atrage atenția că în aceste ființe capabile de trăiri puternice, se găsește autenticitatea umanității, mai ales datorită felului în care acestea sunt privite de autor, adică cu deosebită înțelegere și admirație, cu emoție, pentru că au dovedit rezistență în ciuda ”inimii arse”. Pentru că suferința omului rămâne ascunsă, nu este perceptibilă, dar asta nu o face neînsemnată. Pentru că atunci ”Când un munte arde toată lumea știe./Dar când inima arde, cine știe?”

1 martie 2014

A-Z


     E prima zi de primăvară, e un început. Trezeşte-te. Respiră. Poţi să mai stai cinci minute cu ochii închişi şi să te gândeşti, nu contează la ce, doar fă-o. E benefic. Uită-te pe fereastră, e soare, imposibil să nu poţi zâmbi. Dacă nu merge, prefă-te. Fă un duş lung şi ascultă muzică care te înveseleşte. Citeşte. Apucă-te de altă carte. Sună-ţi prietenii şi ieşiţi la bere. Plânge timp de o piesă, apoi ieşi la o plimbare de una singură, îţi trece orice. Zâmbeşte, fă-ţi un program de activităţi, respectă-le. Încalcă-le. Conversează. Trăieşte. Glumeşte. Cu alţii, nu cu viaţa ta. Distrează-te. Observă oamenii din jurul tău, creează legături. Fii spontană. Zâmbeşte, o faci atât de frumos, merită. Nu mai aştepta ocazii şi momente potrivite, s-ar putea să nu ai parte de ele. Acţionează acum. Iubeşte. Oferă. Împarte ciocolată. Uită-te la filme. Zâmbeşte chiar dacă nu-ţi vine. Trage aer in piept, pune-te la somn. Uită. Iartă. Deja e mâine. Semnul exclamării.




15 februarie 2014

Anul ăsta m-am nascut într-o duminică...


     Acum 20 de ani, după câteva luni în care am fost o celulă, apoi un ciorchine de celule, un săculeţ de ţesuturi si ceva care arăta ca un peşte cu bronhii, am Apărut. Am apărut după ce în corpul mamei s-a desfăşurat procesul uluitor al creaţiei. M-am arătat într-o lume materială mai mare decât interiorul unui uter oarecare .Am deschis ochii şi am respirat la fel ca oricare nou-născut, fără intenţii benevole, udă şi murdară, goală şi speriată. Presupun că era prea mult pentru mine. De atunci, am fost "condamnată la libertate". Eram un ghemotoc de om, ceea ce fusese înainte o masă gelatinoasă- şi aveam să devin într-o zi un om în toată firea, cu gânduri şi sentimente, cu trăiri şi dorinţe, ce avea să iubească, să greşească şi să regrete, apoi să o ia de la capăt.
     Şi iată-mă! Omul de care spuneam. În ultimul timp, mi-a plăcut să cred ca fiecare an care a trecut mi-a adus o doză de experienţă într-ale vieţii, dar acum ştiu ca o primeşti oricum, chiar dacă nu o vrei, că poate te-ai hotărât să mai rămâi copil o vreme. Şi nu e pe gratis, trebuie sa dai ceva in schimb, o bucăţică din tine, de preferat. E ciudat cum e din ce în ce mai greu să scrii despre perioade care s-au închis precum nişte cercuri elegante, care nu te mai lasă să scoţi la iveală ceva care se vrea a fi o poveste frumoasă. Uneori ai vrea să scrii iar după dictare, exact cum faceai în primul an de şcoală. Punct. 
     Alineat. Cu câteva zile înainte să împlinesc vârsta la care cică trăieşti intens "fără griji şi fără bani", mă gandeam la felul în care s-a desfăşurat anul premergător, la toate alegerile pe care le-am facut, conştientă cu adevărat sau nu, lucrurile la care am cugetat.
     Titlu.
      Cu liniuţe. 
     -am încercat să fug de ceea ce eram cu adevărat, iar în felul acesta mi-am creat o cărare presărată cu petale de minciuni. Se pare că cea mai bună minciună e cea pe care o cultivi pentru tine însuţi. dar chiar şi asta are picioare scurte, mai ales când te sufocă de-a dreptul. în felul acesta, m-am întors exact de unde am plecat, şi am început o altă călătorie presărată cu carţi. Semnul exclamării.
     -când schimbi mediul de viaţă, oamenii apar ca şi ciupercile după ploaie. Unii sunt otravitori, alţii se usucă  din cauza soarelui la fel de repede cum au apărut. am cunoscut foarte mulţi oameni în ultimul an, care m-au ajutat să-mi confirm sentimentul de apartenenţă care nu-mi dădea pace. e fascinant să fii în preajma celor alături de care simţi că aparţii. la fel de fascinant este să ştii că ai un prieten pe care te poţi baza.
     -am ajuns la concluzia că sunt un om care se hrăneşte cu dragoste, de peste tot. aşa funcţionez, n-ai ce să faci.  deci acţionez în cauză, "cultiv" dragoste de unde pot, precum o albină cultivă polen. Puncte-puncte. Puncte de suspensie.
     -nu am realizat mare lucru, dar nu am încetat să cred şi să sper ca voi face ceva care-mi va aduce mulţumirea permanentă, ca să nu spun...fericirea. Trebuie doar să mai treacă timp, să culeg puţin câte puţin, să scap de frici şi să îmbraţişez curajul. până la urmă, e ceva înţelepciune în "one year older, none the wiser". Semnul întrebării.

     În fiecare an am simţit că am renăscut într-un fel sau altul, de parcă s-a şters totul cu o radieră uriaşă, iar eu aveam puterea să reiau orice capitol din viaţa mea de la 0.
     Anul ăsta m-am născut într-o duminică. Paranteză.








3 februarie 2014

Pentru Tine


     Aş fi vrut să nu fi plecat atat de repede, aş fi vrut să mai fi stat, ca să mai ducem măcar o luptă în suflete. Trebuia să mai rămâi, deşi ştiu că nu ai părăsit sanctuarul nostru, de fapt. Ştiu, ai fost forţat de împrejurări, nu că ţi-ai fi dorit să ştergi cu radiera tot ce a fost. În viaţa reală nu poţi să dai delete, ar fi prea banal, iar eu nu aş scrie acum despre asta. Radieră nu avem, dar ne rămân amintiri.
     Îţi aminteşti ce sentiment plăcut e acela când descoperi un om treptat, în întreaga-i frumuseţe şi splendoare? Treptat. Şi te întrebi oare când se va termina această descoperire, în timp ce te cuprinde teama că la sfarşitul acestei etape s-ar putea termina totul. Ştii, uneori ceva se încheie înainte să înceapă cu adevărat. Dar pe asta cum s-o numim?
     Auzi, dacă tot nu mai finalizezi scrisoarea aia pe care ai inceput-o acum ceva timp, o voi finaliza eu pe-a mea. Începutul e mai greu, prima frază, apoi...celelalte gânduri o urmeză orbeşte, ca un joc de domino. Uneori mă întreb dacă joaca noastră de-a Gândul si de-a Timpul nu a fost ca acel joc de domino despre care ţi-am zis mai sus. Prea s-a întâmplat totul repede, şi într-o ordine perfectă care te pune pe ganduri. Fiinţă! Dar cine a zis c-a fost o joacă? Şi dacă a fost, a fost una sinceră, în care am scos fiecare ce-a fost mai bun din noi. Ţie vitalitatea aceea pe care credeai că ai pierdut-o, iar mie inteligenţa şi încrederea pe care nu credeam că le voi percepe vreodată. Homo ludens. În joaca noastră, n-am facut efort nici cât o boabă de mazăre, noi chiar ne-am întâmplat, până la ultimul punct, până când toate piesele au intrat iar în cutia lor. Da. totul merge în cutie până la urmă. Visule! Dar noi mergeam în cutie spre zorii zilei, şi nu adormeam imediat, continuam să visăm.
     Ştiu că nu are rost să avem încredere în oameni, pentru că aceştia nu ne vor oferi niciodată mângâierile de care avem cu adevărat nevoie, iar într-o zi, vom fi nevoiţi să dăm naştere unor alte fiinţe care vor fi hibridizate chiar de noi înşine. O să-i transformăm în ceea ce urâm mai tare, pentru că într-o zi vom uita ce căutăm de fapt. Ne vom aminti târziu, într-o ceaţă şi valuri de amintiri putrede, dar persistente. Iar dacă până acum nu a fost prea clar, acum ştiu că adevărata distanţă categoric nu este cea geografică, doi oameni pot fi aproape sau departe unul de celălalt în funcţie de ei, desigur. Cineva mi-a spus odată că acolo unde ţi-e gândul, acolo te afli...cât de adânc mi-au rămas impregnate în minte aceste vorbe.
     Ei bine, vroiam să mai rămâi pentru încă un joc de domino, şi apoi încă unul. Ştii tu, până ne plictiseam de joaca de-a "viaţa". Nu am luat-o pe alt drum, nu am facut decâ sa întorc spatele pentru o secundă spre un alt joc pe care l-am jucat de mai multe ori, dar pe care nu l-am caştigat niciodată. Pentru că nu l-am finalizat. Iar jocul acesta e un fel de Jumanji, trebuie neaparat să se încheie cândva, cu o victorie, cu o remiză.... Doar mă ştii, sunt o fire curioasă, poţi să faci un buchet adunând firele de curiozitate de la mine.
     Mi-am amintit un citat: You can always get what you want. But if you try, sometimes you`ll get what you need. Un diamant nu a fost dintotdeauna un diamant, ci carbon (pur cică). Acum sunt în aceea perioadă în care îmi doresc să fiu infinită, şi trebuie să fac orice ca să-mi depăşesc condiţia. Acum sunt omidă, cândva voi deveni un fluture. Acum ştiu ce vreau, dar va veni o zi în care voi şti ceea ce am nevoie.

     Sunt absolut sigură că ţi-ai dat seama ce însemni pentru mine.



1 februarie 2014

Dragostea in vremea holerei


    " Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare ii amintea de fiecare data de soarta iubirilor neimplinite"
" izul caldut, ca de migdale amare, al iubirilor fara de noroc."
"O sa dati cat de curand peste vreun indragostit nebun care o sa va ofere asemenea ocazie. Si abia rostind aceste cuvinte isi dadu seama ca printre nenumaratele sinucideri cu cianura de aur de care-si aducea aminte, aceasta era cea dintai care nu se datora unei nefericiri in dragoste."
"Simtea ca n-ar mai fi avut liniste daca n-ar fi cercetat de acel soldat neinfricat, obisnuit sa bata pana la ultima picatura de sange, lasase neterminat cel de pe urma razboi al vietii sale."
"Fiecare e stapan pe propria-i moarte, iar singurul lucru pe care-l putem face, odata sosit ceasul, este sa-i ajutam pe oameni sa moara fara teama si dureri."
"Doctorul Urbino era convins ca auzise tot ce se putea auzi pe lumea asta, dar niciodata pana atunci nu-i fusese dat sa auda ceva asemanator, si inca rostit cu atata simplitate."
"Fermina, ii spuse, am asteptat prilejul acesta mai bine de o jumatate de veac, ca s-ti pot jura din nou fidelitate eterna si iubire de-a pururi vie."
"I-a amintit ca cei slabi de inger nu vor patrunde in vecii vecilor in necrutatoarea si meschina imparatie a iubirii, pentru ca femeile se daruiesc numai barbatilor indrazneti, asteptand de la ei sa le insufle acea siguranta de sine dupa care tanjesc atata pentru a putea infrunta viata."
"Ochelarii lui de copil de pripas, vesmintele sobre, comportamentul lui misterios ii trezisera o curiozitate greu de stapanit, desi nici o clipa nu-i trecuse prin minte ca aceasta curiozitate este una din multele capcane pe care le intinde iubirea."
" I se parea atat de frumoasa, atat de seducatoare, atat de diferita de oamenii obisnuiti, incat nu pricepea cum de ceilalti nu se tulburau auzind castanietele tocurilor ei pe caldaram, cum de nu li se zbatea  inima in piept la fiecare suspin al volanelor ei, cum de nu innebunea de iubire lumea intreaga la fosnetul cositelor ei, la zborul mainilor ei, la clinchetul de aur al rasului ei."
"Florentino Ariza n-a mai avut prilejul sa ramana singur cu Fermina Daza sau sa vorbeasca intre patru ochi cu ea, in multele intalniri din lunga lor viata, decat cincizeci si unu de ani, noua luni si patru zile mai tarziu, cand i-a repetat legamantul de fidelitate eterna si de iubire pururi vie in prima ei seara de vaduvie."
" Cand isi amintea, ii placea sa spuna ca iubirea aceea fusese urmarea unui diagnostic gresit."
" I-am spus fiicei dumnevoastra ca arata ca un trandafir. Asa e , spuse Lorenzo Daza, dar cu prea multi spini."
"Cand ma gandesc la moarte, singurul lucru de care-mi pare rau e ca s-ar putea sa nu mor din dragoste."
"Florentino Ariza a descoperit aceasta asemanare mult mai tarziu si abia atunci a inteles ca un barbat simte cat de aproape e batranetea cand isi da seama ca incepe sa semene cu propriul tata."
" Nu erau timpuri potrivite pentru a fi tanar: exista, e adevarat, o moda pentru fiecare varsta, dar moda batranetii incepea aproape imediat ce se sfarsea adolescenta si dura pana la mormant."
 Citate din Dragostea in vremea holerei de Gabriel Garcia Marguez 

       





















29 ianuarie 2014

Spre fereastra...


E cald, iar noi suntem la masa;
din cealalta camera se aude muzica
pe care mi-e greu s-o identific, pentru
ca ceilalti vorbesc atat de tare
despre plata curentului, probleme
de serviciu si despre mancare.

Privesc spre fereastra si vad...
e o fata mica si bruneta cu
ghiozdanul in spate. Tunsa scurt.
Are un zambet urias care ii
lumineaza fata. Dar uite,
merge singura la scoala!

Tata impodobeste bradul, dar
gandul meu este la acel copil
care a plans si s-a intristat cand
i-a murit pisica, care nu s-a putut 
dezlipi de o carte cand trebuia
sa invete.

O mai vad uneori! Si-a pastrat
zambetul si tacerea din ochi, dar
si-a lasat parul sa creasca.
Iar in momentul acesta priveste
spre fereastra, poate o va vedea 
pe fata care mergea singura
la scoala.





12 ianuarie 2014

Am invatat


     Nu pentru examene, ce-i drept, dar am invatat niste lucruri din viata. :)

1. Am invatat ca cel mai bine si cel mai sanatos este sa te "intampli".
2. Nu insista asupra cuiva. Daca omul vrea sa plece, lasa-l sa plece. Daca vrea sa faca parte din viata ta, se va intoarce.
3. Am invatat ca oamenii sunt tare diferiti si nu o sa-ti inteleaga conceptiile despre viata, ba chiar s-ar putea sa fii inteles cu totul gresit.
4. Berea e tare buna in compania oamenilor interesanti.
5. Barbatii sunt porci. Mai mult sau mai putin, dupa caz.
6. Nu poti sa fugi de ceea ce esti cu adevarat. Sau poti sa fugi, dar nu te poti ascunde. ( N-a mers cu medicina? Nu-i bai! ) Cu alte cuvinte, esecurile ne pot aduce pe calea care trebuie si nu inseamna neaparat ceva rau.
7. Am invatat ca am o datorie fata de unii oameni care fac parte din viata mea.
8. Apoi, am invatat un lucru la care trebuie sa muncesc intens. Trebuie sa zambesc si sa par binedispusa chiar si atunci cand ma simt exact pe dos. Conteaza foarte mult, contribuie la relatia cu oamenii din jurul meu.
9. Si...de multe ori, viata nu e corecta.

4 ianuarie 2014

Lumina


Ce ingrozitor mai e 
cand nu stii din care lume vrei
sa faci parte.
Nu te intelegi cu inima ta
de nicio culoare, de 
cand vara nu mai e vara
si sentimentele nu te
mai trosnesc.
Nu mai trosnesc nici lemnele
in soba, nu mai asteapta
niciun copil plangand
sa-ti simta sanul-
-pulbere de hrana-

De-ai stii ce te-ar putea
bucura mai mult de o ora,
de-ai intelege ce inseamna
divin pentru umanitate
Ai alege calea sufletului
tau pur, te-ai aprinde ca 
o stea in cadere. 
Te-ai lumina.

Asa, alegi sa existi intr-un
fel care inseamna
doua secunde pentru Dumnezeu.

19 decembrie 2013

Suntem coautori...


Suntem coautori a unei imperfecte opere,
care nu ne mai transmite nimic si
nu ne mai misca simturile cum obisnuia.
Dar e muza noastra, nu putem fara ea,
datorita ei existam impreuna, desi trisam
timpul numai ca sa i-l acordam Ei.
O respiram si suntem dependenti de ea
la fel ca si o caprioara care bea cu patos
apa rece de la izvorul din mijlocul padurii.

Ne-am unit si am creat amintiri memorabile,
ganduri palpabile si am scorminit pana
la sange dupa gesturi care au fost demult
uitate. Le-am adus pe lume cu greu,
le-am pierdut pe drum, am plans si ne-am
batut pentru ele, fara sa intelegem ca
sunt ale noastre si nimeni nu poate atenta
la ele, nu ni le poate lua.

Nu intelegem de ce continuam, insa
stim sigur ca nu ne putem opri din
amagitorul obicei care a devenit viata noastra.
Functionam in acest fel numai impreuna,
niciodata separati.
Desi te schimb de mai multe ori pe an,
ramai in aceeasi masura puternic si fragil.
Iar eu, desi ma schimb odata cu trecerea
timpului, sunt aceeasi inocenta.

Suntem impreuna ca sa nu il lasam sa moara!

15 decembrie 2013

Porunca a IV-a


     Adu-ti aminte de ziua de odihna, ca s-o sfintesti. Sa lucrezi sase zile si sa-ti faci lucrul tau. Dar ziua a saptea este ziua de odihna inchinata Domnului, Dumnezeului tau: sa nu faci nici o lucrare in ea, nici tu, nici fiul tau, nici fiica ta, nici robul tau, nici roaba ta, nici vita ta, nici strainul care este in casa ta. Caci in sase zile a facut Domnul cerurile, pamantul si marea si tot ce este in ele, iar in ziua a saptea s-a odihnit: de aceea a binecuvantat Domnul ziua de odihna si a sfintit-o.


Odihna activa de duminica: sfanta spalare a masinii in fata blocului. Batut covoare. Munca benevola pe spatiul verde din fata blocului. Operatiunea graturul cu mici, fleici si cat mai mult fum, plus muzica la combina stereo. Activitati la proprietatea de la tara- in gradina, la vie sau reparatii sau imbunatatiri ale casei. Pescuit sportiv, vanatoare, iahting, lectii de conducere auto, scandaluri cu vecinii. Chefuri. Accidente de masina. Chefuri. Tot chefuri.
Din Ispita si cele 10 porunci, Colectiile Cotidianul, 2008
     

11 decembrie 2013

Porunca a III-a


     Sa nu iei in desert Numele Domnului, Dumnezeului tau; caci Domnul nu va lasa nepedepsit pe cel ce va lua in desert Numele Lui.

Literal vorbind, deserturile sunt pline de cei care au luat cu ei numele Domnului, care n-a lasat nepedepsita aceasta indrazneala. In intelesul acestei porunci se ascund cosmaruri si tragedii altfel inexplicabile. Gogol pune pe foc manuscrisul celui de-al doilea volum din Suflete moarte, dupa ce si-a permis sa se joace de-a Dumnezeu in primul. Kafka cere cu limba de moarte sa i se arda manuscrisele, iar aceasta ultima dorinta nu-i este indeplinita. La Bucuresti, dupa 1989, personajele cele mai reprezentative ale regimului comunist, depozitate in Mausoleul Eternitatii din Parcul Carol, isi pierd acest loc de veci. Iar pe aleea ateilor din cimitirul Sf. Vineri, vechile placi comemorative tovarasesti sunt inlocuite una cate una de cruci cu inscriptii involuntar ironice.
     
         Din Ispita si cele 10 porunci, Colectiile Cotidianul, 2008

10 decembrie 2013

Forever Yours


Fare the well, little broken heart
Downcast eyes, lifetime loneliness

Whatever walks in my heart, will walk alone...

Constant longing for the perfect soul
Unwashed scenery forever gone

Whatever walks in my heart, will walk alone...

No love left in me, no eyes to see the heaven besides me
My time is yet to come, so I`ll be forever yours

Whatever walks in my heart, will walk alone...


Nightwish- Forever Yours

8 decembrie 2013

Porunca a II-a


     Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo infatisare a lucrurilor  care sunt sus in ceruri, sau jos pe pamant, sau in apele mai jos decat pamantul. Sa nu te inchini inaintea lor si sa nu le slujesti; caci Eu, Domnul, Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea parintilor in copii pana la al treilea si al patrulea neam al celor ce Ma urasc, si Ma indur pana la al miilea neam de cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele.



     Un fotograf de presa, pasionat de instantanee, se bucura de reputatia sinistra ca i-a surprins chiar in clipa in care isi dadeau ultima suflare pe oamenii ale caror poze ar putea fi avantajos vandute ziarelor. Toata lumea il detesta pentru aceasta fixatie. Totusi, pozele lui, care provoaca scandaluri de impietate, apar pe primele pagini ale ziarelor. Pozar de morga si de cimitir, el dicteaza ierarhiile la bursa eternelor regrete. Si tot el ii descumpaneste pe fotografii care se tin dupa el, incercand sa-i fure arta sinistra de vanator al ultimei imagini posibile. Cand ceilalti se inghesuie cu bliturile si pozeaza la foc automat, el isi permite sa rateze la inghesuiala. Ridica aparatul spre cer cu amandoua mainile si apasa pe declansator, in asteptarea instantaneului vietii sale.

       Din Ispita si cele 10 porunci, Colectiile Cotidianul, 2008

7 decembrie 2013

Porunca I


     Eu sunt  Domnul, Dumnezeul tau care te-a scos din tara Egiptului, din casa robiei.
     Sa nu ai alti Dumnezei afara de Mine.



     Ce poate fi mai simplu si mai definitiv decat aceasta porunca? Dupa o noapte vesel-agitata, un bucurestean intre doua varste, om de afaceri casatorit si la zi cu impozitele, le povesteste indispus prietenilor cu care a petrecut pana tarziu ca l-a pierdut pe Dumnezeu. Cum? Cand s-a trezit dimineata si a zis " Doamne, ce ma doare capul!", in loc sa se simta ceva mai impacat cu durerea lui, ca in alte dati, i-a trecut brusc migrena. Imediat, insa, a avut o criza de singuratate care l-a facut sa transpire. O singuratate, ca un inceput de amnezie: cand isi spunea "Doamne, ce-i cu mine?" nu simtea nici macar o urma de vinovatie si nimic din semnele de dureroasa suparare si de treptata ingaduinta pe care El i le aratase pana atunci. A inteles ce i se intamplase de-abia dupa vreun an: tot incercand sa-si regaseasca migrenele matinale de dupa noptile petrecute cu prietenii, l-a lovit o masina care i-a spart capul si i-a rupt cateva coaste. Fusese, nu se indoia omul la zi cu impozitele, o incercare din partea Lui, care-i daduse inapoi insutit suferinta, multumit ca in acel an de absenta el nu incetase sa-l caute.

      Din Ispita si cele 10 porunci, Colectiile Cotidianul, 2008

1 decembrie 2013

Mizerabilii


     In fiecare zi ii vad. Chiar si atunci cand ploua, sau cand e ger. Stau in acelasi loc. Privirea le e aceeasi, pierduta in timpuri demult apuse, si care nu mai cauta sprijin, compatimire sau o vorba buna, nici macar un cuvant batjocoritor. Nu poti sa te apropii pentru ca un miros persistent de stricaciune te scoate din minti, te obliga sa pleci grabit cu capul plecat, fara sa mai apuci sa gandesti, mireasma lor e atat de dureroasa incat iti impietreste creierul. Chiar si asa, nu poti sa nu le arunci o privire. Ti se face mila, fara sa intelegi exact care este motivul, doar situatia actuala este pura consecinta a faptelor din trecut. Dar ceva te face sa inghiti in sec si poate sa iei la rand toate intrebarile existentiale care nu iti dadeau pace candva. De ce exista atata nedreptate in lume? Sau...de ce trebuie sa existe durere?
     Nasul le este rosu, habar n-ai daca de la bautura sau frig, iar mainile-s batatorite pe ambele fete. O baie n-au mai facut din preistorie, iar maciuca de sub caciula cu siguranta n-a mai vazut lumina zilei de mult. Barba au toti, haine au toti, cate o plasa cu lucruri au toti. Parca-s iesiti din canale. Usor, ai impresia ca esti in lumea Mizerabililor descrisa de Victor Hugo. Si totusi, vezi o tristete in ochii tuturor. Fiecare sta pe cate o banca, care ajunge sa fie totul: scaun, canapea, banca din parc, pat, iarba proaspata si izvor de vise. Chiar, oamenii astia mai au speranta? Locuinta lor e in fata liceului de muzica, de unde aud in fiecare zi glasul dorintelor care vor sa devina mari. Hmm, paradoxal.
     Habar n-ai ce vorbesc intre ei, nu intelegi nimic. Nu stii ce vor sa-ti spuna, pentru ca nu mai stai sa asculti, pleci stupefiat. Ciudatenie, de parca ar fi niste extraterestrii, fugi de ei mai rau ca de cei care te abordeaza pe strada sa iti vanda detergent la pret redus. Oare n-au avut familie, sotie, copii...o locuinta?  Un caine si o biblioteca? Ceva s-a intamplat, si nu poate fi doar alcoolul, citesti in privirile lor groaza si durere, desi la prima vedere nu citesti nimic. Unul incerca sa prinda un post de radio la nu stiu ce aparat de pe vremea bunicului, si se mandrea nevoie mare, altul manca fara chef un covrig cumparat din banii unuia caruia poate i s-a facut mila, iar altlul era la pamant si nu dadea semne ca ar vrea sa se ridice. Toata lumea trecea pe langa ei de parca ar fi fost invizibili. Nimeni nu da doi bani pe cel care doarme iernile pe o banca si se acopera cu zapada, care are toate sansele sa fie gasit inghetat. Nu conteaza, doar au si cei de la medicina nevoie de alte cadavre pe care se le studieze. Nu putem decat sa spunem cu un oftat ca asta-i viata, si sa mergem mai departe!

  E 1 decembrie, ziua nationala a Romaniei. Pentru multi nu inseamna nimic. E doar o zi de duminica in care dormi, citesti, iesi in oras si lenevesti, sau o alta zi careia i-ai supravietuit.










25 noiembrie 2013

Ganduri


     " Cred ca deosebirea este ca Mary a mea stie ca va trai vesnic, ca va trece din viata asta intr-o alta viata cu aceeasi usurinta cu care paseste din somn in trezie. Stie asta cu tot trupul ei, o stie atat de profund, incat nici nu-si mai pune vreo problema, asa cum nu se gandeste ca respira. Are, astfel, timp de dormit, timp de odihna si ragazul de a inceta sa mai existe pentru scurta vreme.
      Pe de alta parte, stiu, prin mijlocirea oaselor si tesuturilor mele, ca intr-o zi, mai curand sau mai tarziu, voi inceta sa traiesc, si de aceea lup impotriva somnului si totodata il chem, incerc sa-l ademenesc sa vina. Clipa in care adorm inseamna pentru mine o cumplita ruptura, o suferinta. O stiu, pentru ca ma trezesc chiar in clipa in care adorm, stapanit de o durere apasatoare. Iar dupa ce adorm, incep sa fiu foarte ocupat. Visele mele nu sunt decat problemele zilei precedente, 
transfigurate pana la absurd, ca niste oameni care topaie, impodobiti cu coarne si masti de animale."

                                                                  Iarna vrajbei noastre- John Steinbeck

     Inainte de culcare. Atunci cand esti in pat, cand e lumina stinsa si cand ochii iti sunt impaienjeniti. Atunci iti trece ziua prin sita ratiunii si te gandesti la ceea ce ai facut, ai zis sau ai vrea sa faci. De obicei, te culci cu regrete, pentru ca nu ai sunat-o pe mama, iar cu tata n-ai mai vorbit de ceva timp, nu iti da pace infarctul vecinului si ai in minte imaginea copiilor care bocesc la sicriul lui. Te gandesti ca ai face bine sa mai dai din cand in cand pe la bunica, ca e femeie batrana si nu stii cand se duce, chiar daca nu sunteti tocmai in cele mai bune relatii. Vezi tu, ai o datorie fata de unii oameni, care e de fapt o datorie fata de tine insuti. Si tot atunci, ajungi la concluzia ca traiesti degeaba si ca nu ai facut nimic toata ziua care sa ajute la dezvoltarea ta personala, stii ca esti nevoit sa te maturizezi naibii, doar n-o sa traiesti toata viata pe spatele parintilor, mai ales ca sunt vremurile care sunt, adica unele de toata jena. Nu mai merge asa, pe vremea lor erau deja o familie, cu responsabilitati. Ajungi sa iti pui cele mai stupide intrebari, esti si tu uimit de schimbarea drastica pe care viata te-a fortat sa o faci. Acum nu mai rezolvi nimic daca citesti o carte si visezi la ea o saptamana. Acum, ca sa intelegi o carte, trebuie mai intai sa citesti un om. Regulile s-au schimbat, nu mai exista sampanie pentru copii, nu atat de gustoasa, cel putin. Si chiar inainte sa adormi, ajungi la concluzia ca oamenii sunt extraordinar de imprevizibili, ca de fapt nu avem nicio legatura unul cu celalalt, inafara faptului ca am fi niste unelte cu care sapam pe unde putem ca sa dam de aur. Si fix inainte sa gasesti o solutie pentru superficialitate si alte insusiri care nu ne fac clasa, dar sunt existente...adormi, ajungi in lumea viselor. De unde o iei de la capat, dar fara sa-ti mai amintesti ceva. Dimineata e una ca oricare alta.