Pe drumuri pietruite

     Nu dormisem bine, mă tot trezeam noaptea din cauza unui vis sau a zgomotelor pe care le făceau nocturnii p-afară. Urăsc viaţa de noapte gălagioasă, nu îi înţeleg rostul, noaptea e pentru gânduri, decizii, contemplări, nu pentru ieşirea la iveală a animalului. O fi şi din cauza căldurii execesive...oricum...
     Eram nemulţumită că fix eu urma să merg în Kikinda, chiar dacă nu cunoşteam limba şi niciun alt membru al echipei, ma gândeam c-aş putea să renunţ, şi aşa eram în urmă cu munca pe care o aveam de făcut, iar examene aveam chiar în acea zi. Dar iată-mă, pe drumuri vechi, pietruite, mergând dintr-un loc în altul, unde ne aşteptau oameni dispuşi să ne împărtăşească povestea vieţii lor, sau ceea ce ştiu ei mai bine să facă. Evident ca am trecut de la o stare la alta, nervozitate, frustrare, tristeţe, nepăsare...dar şi mulţumire că mi-am dat seama de nişte lucruri, în ce sunt ancoraţi aceşti oameni, câte asemănări există între noi...
     Îmi vine să plâng, nu înteleg ce se vorbeşte, nu pricep o boabă, nici jumătate de boabă. nimic. Nu pot decât să citesc în ochii care strălucesc ca povestesc ceva frumos, marcant, important. Nu e corect, vreau şi eu! Eram ca un copil bosumflat, care nu primeşte ceea ce-şi doreşte. Oare ce mai urma, să mă dau cu fundul de pământ? Eram ca un surd, nu auzeam nimic...măcar de puteam să citesc pe buze. Apoi, mi-am amintit de Amos Oz, de cartea lui Rime despre viaţă şi moarte, în care am aflat că atunci când era mic mergea cu părinţii la tot felul de întâlniri culturale, dar era lăsat singur pe un scaun. Observa oamenii din jurul lui şi le construia propria poveste, îşi imagina cel mai mic detaliu. Nimic nu mă opreşte să fac la fel.
 Aşadar, am descoperit o lume interesantă. oameni care ţin la integritatea lor, unde familia şi tradiţia sunt în prim plan. Nu voi scrie acum despre oamenii pe care i-am întâlnit şi m-au impresionat. Sunt obosită, mi-e somn, mâine am examen, dar pot să zâmbesc. Oamenii pot fi atât de frumosi!

Unde gandul nu mai e

     Nu pot sa dorm! Insomniile care ma acapareaza noapte de noapte mi-au dat "lumea" peste cap, deoarece orice forma de lumina imi provoaca somnolenta. In schimb, apusul soarelui imi trezeste simturile si vitalitatea, devin energica si plina de viata; imi pun intrebari si caut raspunsuri. Noaptea e muza mea! Sau a fost un timp. Cateodata, tot ce vrei e sa fii in pas cu normalitatea, sa lasi orele noptii sa treaca peste tine dormind, si nu meditand la nemurirea sufletului.
     Desi ma simt obosita, nu pot sa-nchid ochii mai mult de un minut fara sa-mi apara in minte franturi din momente grozave, sau chiar groaznice din viata mea. Cineva spunea odata ca ne aducem aminte de oameni si momente care ne-au marcat, fie negativ, sau fie intr-un mod pozitiv. Acest lucru mi se intampla acum. Imaginea bunicului meu murind, a trupului care s-a cutremurat in spasme, chiar si numai pentru o secunda, bunica mea tipand si tragand de corpul neinsufletit. Cred ca a ratat esentialul. De ce nu lasam oamenii sa moara? Eram pietrificata si fascinata in acelasi timp de acea dovada a trecerii in nefiinta....

     Imediat, placerea cu care citeam ultimul volum din Harry Potter. Desi trebuia sa invat la romana, nu ma puteam desprinde de carte, eram lipita cu mintea si cu sufletul. Aveam cea mai frumoasa senzatie si cel mai adanc sentiment de siguranta atunci cand eram prinsa in lectura acestor carti. Uitand acel moment, ma gandesc ca am devenit tot mai rigida cu trecerea timpului...

     Ah, vara la Bihor! Primul baiat de care m-am indragostit. Imi amintesc zambetul si inocenta din ochi, plimbarile si privirile pe furis. Momentul de ramas bun. L-am tinut in suflet mult timp, mi-e atat de greu sa scot oameni din viata mea, viata mea insemnand de fapt inima mea.

     Nu se numeste atunci vis cu ochii deschisi? Doar ca al meu e cu ochii inchisi, chiar daca nu dorm. E din cauza licorii magice, cu miros de cald si gust amar. Dar si a asternuturilor. Au un miros care-mi trezeste simturile, am impresia ca e motivul amintirilor care-mi apar si dispar intr-un mod dubios. Miros a amintire...

     Totusi, cea mai buna modalitate de a scapa de acest miros persistent ar fi pur si simplu sa-l inlocuiesc.

Praf de iubire

     Cand m-am nascut,

     s-a presarat peste mine

     un praf din iubirea cea

     mai pura. Si asa am

     ajuns sa iubesc inainte

     sa mi se spuna si sa fiu

     invatata.

     Iubeam sa ma joc si

     iubeam oamenii pe care

     ii vedeam tristi si necajiti.

     Intr-o zi, am plans

     pentru ca iubeam,

     praful de iubire se rascolea

     in mine si imi irita

     sufletul.

     Asa am atribuit iubirii

     si lacrimi...uneori si durere.

     Dar nu pot sa fac nimic.

     Sunt "blestemata" sa iubesc

     toata viata,  pana se termina

     praful de stele.

     Care interminabil se mai arata...

Astazi

 
     Astazi ma voi dezbraca de orgoliu si de mister, care vor cadea lin la picioarele mele. Nici macar cu picioarele nu le voi mai atinge, nu mai vreau vreo farama asupra mea; de aceea le voi ocoli fara a-mi arunca pivirea in jos. Voi privi drept inainte, cu incredere si curaj. In neantul viitoarei mele vieti. O viata noua, cu puternice note din cea veche, dar cu o aroma neasteptata, exotica. Imi voi desprinde parul, o sa scap pana si de elasticul rosu care imi aminteste de fiecare data ca sunt un copil. Nu voi mai plange zgomotos, ci imi voi lasa ochii sa se manifeste. Nu pot decat sa dea lacrimi, sunt ca niste munti care se speteaza sa tipe in zadar.
    Astazi, o sa stau intinsa pe covor si o sa fiu in stare sa vizualizez fiecare imagine importanta din fosta mea viata. Fiecare imi va ramane intiparita in minte, de parca mi-ar fi fost implantat un chip. Pentru ultima oara, voi putea simti mirosul unor oameni care stiu ca nu mai sunt pentru mine sau stiu ca nu mai miros asa in perceptia mea. Soarele o sa ma arda cel mai puternic, pana in maduva oaselor. Si in acelasi timp, o sa ma ploua si numai ploaia se va auzi. Nu va trece nicio masina. O sa inspir aer de viitor si o sa expir trecut dubios si neinteles. O sa respir prezent. O sa vad prin intuneric si o sa -mi curat pupilele de toate imaginile pe care le-au surprins si nu mi-au facut placere. Nu ma voi acoperi cu nimic.
     O sa arunc orgoliul si nesiguranta la gunoi si uneori ( in zi de sarbatoare), o sa-mi port iarasi misterul.
 
     Astazi o sa plec, spre un loc cu miros de iarba.

     Astazi !

Pe cand eram doua scaune

    Am fost candva doua scaune care stateau in parc unul langa celalalt. Am fost noi, proaspat vopsite peste lemn de fag. Eram scaune din fag. Nu eram singurele scaune, erau  o multime de randuri in jurul nostru, numai ca asa s-a nimerit, sa stam unul langa celalalt. Tu erai vopsit in verde, iar eu in alb. Probabil ca la tine s-a terminat vopseaua de culoarea ierbii.
    Atunci a inceput povestea noastra, intr-o zi calduroasa de primavara. La inceput, eram amandoi destul de timizi, dar acest lucru s-a rezolvat odata ce ne-am cunoscut mai bine. Nu prea stiam noi ce cautam in acel parc, dar eram mult mai usurati ca nu stateam singuri si ca mai exista cineva langa noi. Singuratatea in doi...sau in mai multi (in cazul nostru) reusea sa stearga treptat din memorie multe intrebari. Eram mereu impreuna, fie ca doream sau nu, prin simplul fapt ca stateam lipiti unul de celalalt. Ne incalzeam dorintele si ne pastram glasul libertatii proaspat, ne incalzeam in locurile in care soarele nu ajungea. Cu timpul am aflat ca suntem folositori oamenilor. Tuturor inca. Cei care erau indragostiti, care erau necajiti si se gandeau la ei insisi, cei mici sau cei batrani,cei fara adapost.
    Urmeaream si ascultam oamenii, le aflam secretele, slabiciunile, ce ii fac fericiti sau ce le poate distruge viata. Dupa un timp petrecut impreuna, am ajuns amandoi la concluzia ca detinem cheia universului. Eram fericiti pentru ca nu trebuia, nu puteam de fapt sa facem nicio alegere, asa cum pot si sunt obligati oamenii. Ni s-a sters din memorie orice altceva de dinainte de a deveni scaune. Eram certi in privinta faptului ca fericirea nu are nevoie de prea multe optiuni , acestea ar fi de fapt o piedica in calea ei. Oamenii se plimba din loc in loc, uita pe unde au fost, uita fetele altora, isi schimba hainele, tunsorile...iubirile. Schimba si iar schimba, schimband pana si fericirea pe care o detin pentru ca isi spun ca sunt in cautarea ei.
    Iar noi eram fericiti si ne iubeam. Ne iubeam chiar daca nu mai eram la fel de alba, chiar daca tu erai pe alocuri scorojit. Mi-ai promis ca ma vei iubi chiar si atunci cand imi voi pierde stralucirea. "Niciun alt scaun nu seamana cu tine", imi spuneai.
    Pana intr-o seara in care un barbat s-a asezat pe tine si a zis ca ii este frig. De atunci a inceput sa iti fie frig si tie, bratele mele nu mai reuseau sa te incalzeasca , nu mai vorbeam pentru ca iti clantaneau dintii. Verdele tau parea un gri inchis. Usor, usor, am inceput si eu sa tremur si sa inghet intr-un final.Nu ne mai vorbeam si nu ne mai simteam, chiar daca eram lipiti. Pentru ca eram acoperiti cu straturi consistente de zapada care se topea si ingheta, peste care se depunea un strat nou. Eram aproape, dar inimile noastre bantuiau prin lume pentru un strop de caldura. Niciodata nu am mai fost atat de alba, dar niciodata nu am mai carat in spate ceva fara viata, "un cadavru".
    Asa a sfarsit povestea noastra. M-am gandit de mii de ori ca totul va reveni la normal cand se va topi zapada, ca vom face tot posibilul sa ne apropiem si mai mult
decat eram inainte. Dar nu se poate, vom fi uzi, fara pic de vopsea, mancati de carii, subrezi, batrani, plini de fisuri. Vom fi intorsi cu spatele unul la celalat.
    Vom fi lemn putred si vom fi inlocuiti. Vom continua sa existam pentru inca o secunda, dar departe unul de celalalt.

Cunosc oameni

    Cunosc mai multe feluri de oameni, asta dupa marunte lucruri, dar care sunt importante si ele. Eu dupa acestea i-am observat...
    Cunosc oameni care renunta usor, la prima problema pe care o intampina, fara sa mai stea sa se gandeasca ca nu e sfarsitul. Dar cunosc si oameni care nu renunta orice ar fi, cautand mereu o solutie, o cale, chiar si atunci cand aceasta nu mai exista.
   Cunosc oameni care nu se pun decat pe ei in primul plan, si care recunosc acest lucru. Cunosc oameni care se gandesc, in primul rand, la binele celui drag. Cat de mult ii admir pe cei din urma...
   Cunosc oameni care, doar pentru ca au incredere in ei si in fortele proprii si care, chiar daca nu detin calitati deosebite,  "ajung unde isi doresc". Dar stiu si oameni minunati, inteligenti, perseverenti, constiinciosi. frumosi...dar care nu se vad atat de formidabili precum sunt. Numai ca sunt lipsiti de indrazneala, sfiosi in ceea ce ii priveste.
   Cunosc oameni care se indragostesc repede si le trece foarte greu, dar ii mai stiu si pe cei care se indragostesc, dar iubesc numai daca se merita. Altfel, renunta la tot si accepta ca dragostea sa mocneasca in ei pana se stinge.
   Cunosc oameni care sunt pedanti in aspectul fizic, in imbracaminte, in ingrijire corporala, dar sunt superficiali, limitati in gandire, "mici" in spiritualitate. Dar cunosc si oameni care arata si se imbraca simplu, dar sunt extrem de preocupati de aspectul sufletului, de tenul, de parul, greutatea mintii, finetea bunatatii.
   Cunosc oameni care nu au un scop anume in viata, ci doar traiesc de pe-o zi pe alta, muncind, obosind., in ziua urmatoare luand-o de la capat. Dar mai sunt oameni care, orice ar face, simt ca nu e destul sau nu reprezinta nimic pentru sensul vietii.
   Cunosc oameni carora le plac cainii si nu suporta pisicile. dar mai stiu oameni care adora pisicile pur si simplu.
  Cunosc oameni egoisti, dar care pot iubi foarte mult si foarte tare, pe masura egoismului lor.
  Cunosc oameni care au existat putin in viata mea si pe care stiu ca nu ii voi mai vedea, dar care au in loc in mine, care mi-au marcat existenta.
  Cunosc oameni care mor in fiecare zi fara sa-si dea seama. Stiu si oameni care se nasc in fiecare zi si sunt ca noi.
   Cunosc oameni care nu se tem de esecuri, indiferent daca obtin sau nu ceva pana la urma. Insa, sunt si oameni, care, de frica esecului, nu incearca nimic, in acest fel, ramanand pe loc.

In cautarea unor raspunsuri...

  

  Cum se nasc ideile?  Asta e o intrebare proasta. Probabil ca ne vin pur si simplu, fara sa ne gandim la subiectul din care face parte ideea respectiva, sau poate din contra, ne sufoca anumite situatii din viata noastra sau noi le sufocam gandindu-ne la ele, iar in acest fel dau iama in capul nostru o sumedenie de idei care de care mai ciudate, mai interesante, mai nebune. Daca ma gandesc mai bine, e atat de perfect ca gandurile noastre nu se pot auzi, din simplul motiv ca ar fi nu o monotonie, cum cred unii, ci un adevarat haos.

   Cum se nasc sentimentele ? In special cele de dragoste. A fi indragostit e sinonim cu a avea nevoie de dragoste si afectiune. Avem sentimentul cautarii afectiunii si a dragostei atunci cand simtim niste goluri in suflet, in minte si involuntar, simtim nevoia sa umplem acele goluri cu ceea ce crede fiecare ca ii lipseste. Asadar, iubirea se naste in urma unor goluri, atunci cand cautam ideea de a fi indragostiti de cineva, ideea de a ne petrece timpul cu acea persoana, sa ne zambim fara sa intelegem de ce, sa ne imbratisam strans, sa ne soptim ceea ce am vrea noi sa auzim. Iata, s-a nascut ideea de a fi indragostit, apoi nu mai e deloc greu sa ne indragostim propriu-zis. Si da, oamenii cu goluri si disperare de a le umple se atrag ca doi magneti, privirile lor se lovesc una de cealalta ca valurile de stancile marii, creand un adevarat tsunami. Vor si au nevoie sa fie aproape unul de celalalt pentru a-si satisface nevoia, chiar daca nu isi dau seama ce vor sa faca, ce cauta.

  Suntem egoisti pana si in dragoste. Ne gandim numai la noi, la cum sa ne simtim cat mai fericiti si mai putin ingrijorati in ceea ce ne priveste, si facem asta intr-un mod ciudat, dar care probabil ca face parte din firea noastra. Il vedem pe celalalt atat de perfect, cel putin perfect pentru noi, ne place totul la el, si nu ne opreste nimic sa ii spunem si aratam acest lucru. De fapt, facand asta, ne asteptam la acelasi lucru. Si probabil ca de asta avem nevoie….

   Dar oamenii cum, cand se nasc ? Ma intreb pentru ca nu ne nastem oameni, cel putin nu la sensul la care ma refer eu. Ne nastem  oameni doar din punct de vedere biologic, iar oameni devenim pe parcursul vietii. Si e un drum destul de lung. Ce ironic, nu avem nevoie decat de educatie. Dar aici iarasi intampinam o problema. In ce moment putem spune ca educatia a facut din noi oameni, omul care ar trebui sa fim, care ne dorim sa fim, si mai ales, de care avem nevoie sa devenim ? As vrea sa am raspunsul…

Au trecut pe langa mine...

   Intr-o zi, am asteptat cateva ore intr-o statie de autobuz. In tot acest timp, am inceput sa observ oamenii care treceau. Si i-am observat. Se pare ca suntem pe categorii. Insa, categorii dictate de imbracaminte, atitudine, mers si....ochi ( privire).
   Am vazut oamenii macinati de griji si probleme, care pareau ca merg pe strada fara sa stie care le era destinatia. Desi unii aveau un zambet sters pe buze, ochii spuneau altceva. Cat compatimesc acei ochi...tulburi, dar nu reci, adanci si intunecati ca o fantana. Care e povestea lor? Trebuie sa fie o poveste, pentru ca acei oameni, conform varstei, erau trecuti prin viata, au infruntat-o sau macar au incercat. Dar nu am aflat nimic, oamenii aceia doar au trecut pe langa mine...
  Apoi, au fost baietii cu parul valvoi sau lung, prins in coada, cu tricourile negre, cu vreo trupa rock pe ele, cu castiile in urechi sau pe urechi. Acestia par a fi indiferenti la tot ce ii inconjoara, insa o anumita atitudine pe care o au cand merg pe strada, posibil sa fie involuntara, ii cam da de gol. Ii da de gol pentru ca nu sunt ei, muzica le-a dat acea atitudine. Pentru unii, muzica este o atitudine. Sa fie asa? Nu stiu, nu am aflat nimic. Oamenii aceia doar au trecut pe langa mine.
   Mai exista o categorie de oameni pentru care muzica este infatisare si atitudine: rapperii....pantalonii largi, care aproape cad dupa ei, sapcile mari, tricourile largi cu weed. Ma intreb de ce? A, da! Stim ca suntem diferiti si vrem sa aratam acest lucru. Insa nimeni nu mi-a confirmat teoria. Oamenii aceia doar au trecut pe langa mine.
   Din pacate, am vazut multe fete care tipa, fara sa scoata un sunet, dupa atentie sau poate dupa ajutor. Haine indecente, machiaj strident, sprancene tatuate, frumusete acoperita, stricata cu ceea ce s-a vrut a fi infrumusetare. Frumusetea lor e ascunsa... Am vrut sa stie acest lucru, insa fetele acelea doar au trecut pe langa mine.
   Printre cei care reusesc sa ma faca sa zambesc sunt batranii, indeosebi doamnele in varsta, care, prin felul in care se imbraca, ne demontreaza ca nu intotdeauna timpul le schimba pe toate, ci noi avem puterea sa mentinem orice tinde sa paleasca. Femeile acelea doar au trecut pe langa mine, insa m-au invatat acest lucru.
   Mda, cei mai interesanti sunt baietii/ barbatii androgini. Barbatii androgini au zambet de copii, ochii precum femeile, iar mersul lor nu apartine niciunuia dintre sexe, la fel si corpul. Cred ca e datorita ochilor faptul ca mereu am avut senzatia ca acesti barbati sunt foarte sensibili, boemi si misteriosi. In acea zi, nu am aflat daca e asa, pentru ca androginii doar au trecut pe langa mine. Insa, ceea ce credeam s-a adeverit. Androginii pe care i-am cunoscut sunt asa cum i-am vazut pe strada.

   Privesc oamenii care asteapta tramvaiul, care trec pe langa mine si imi vorbesc, nu prin cuvinte, ci prin trupul si ochii lor. Aratam atat de diferit, vrem sa fim cat mai originali, si da, e un lucru normal. Ar fi o plictiseala covarsitoare daca am arata la fel, daca ne-a imbraca la fel. Insa, cu toate diferentele pe care le avem si le aratam unii altora, suntem aceiasi care au fost si aceiasi care vor fi. Avem dorinte si temeri similare. Toti ne punem prin ceea ce facem aceiasi intrebare, si anume Cine suntem?. Toti cautam acelasi lucru prin tot ce facem, Fericirea. Toti suntem oameni.

Dovada de maturitate

  Aud oameni spunandu-si unii altora ca sunt copilarosi, ca ar trebui sa se maturizeze. Curios este ca acestia observa si isi spun aceste lucruri numai cand sunt nemultumiti unii de altii. Nu cred ca doi oameni in momentele in care isi impartasec bucurii vor spune unul catre celalalt ca le lipseste maturitatea. De fapt, lipsa maturitatii este vazuta de catre ceilalti doar in momentele de dificultate ale vietii cand omul in cauza nu actioneaza sau nu gandeste cum trebuie. In alte momente mai fericite, lipsa de maturitate, este inexistenta, iar copiii din noi sunt vazuti ca fiind adorabili si sarmanti.
   In astfel de momente ne intrebam care este canonul de maturitate, cine si de ce stabileste acest lucru?
   Unii oameni trag dupa ei mult timp din viata portiile de maturitate pe care le primim pe parcursul vietii. Probabil ca nu accepta sa le primeasca fiindca se tem de schimbare, de nou. Poate ca nu stiu cum sa o faca. Atunci au nevoie de ajutor, au nevoie de oameni care sa le arate calea spre ei, apoi ei vor putea ajunge la un nivel al maturitatii, un nivel pe care fiecare om il parcurge. Nu este un nivel standard, recunoscut in toata lumea, ci este un nivel pe care fiecare om il atinge in el insusi. Atunci apar dovezile de maturitate, pe care nu o aratam  in mod constient, ci se amesteca prin personalitatea noastra, de multe ori iesind la suprafata. Noi simtim schimbarea, ceilalti de asemenea.
  Mie mi s-a intamplat sa simt ca m-am maturizat si acest lucru a constat in faptul ca am vazut viata pe care o traiesc altfel decat o vedeam inainte. Acum vad viata poate nu mai frumoasa, dar mai usor de modelat. Adica simt ca pot trece peste unele obstacole, pot alege pe ce carare sa pasesc....pot alege ( aceasta e ideea) . Inainte nu simteam ca pot alege, inainte nici nu observam ca am mai multe sanse, ci o luam pe cea care mi se ivea, crezand ca acea sansa la a trai e tot ce exista pe aceasta lume. Nu spun ca acum ar fi usor. Chiar daca varsta m-ar contrazice, a trai nu inseamna doar respiratie, mancare, casa, haine si bani. E mai mult de atat. E complicat sa traiesti, dar e mai complicat sa nu sti cum sa o faci. Sunt constienta ca acum nu stiu realmente cum sa traiesc, dar inainte nu stiam ca pot trai.
   Pot trai si pot intelege....dovada de maturitate, in primul rand pentru mine. Daca nu va fi pentru ceilalti, cand mi se va reprosa ca ar cam fi cazul sa ma maturizez, pentru ca am in cap numai avionase, voi spune ca vreau sa traiesc inainte sa mor si poate voi oferi un zambet care va anula reprosul.