27 ianuarie 2013

Un virus numit timp

 
   Timpul are doua taisuri. Odata cu trecerea lui devenim mai experimentati, mai intelepti, dar imbatranim. Timpul vindeca ranile, dar odata cu acestea "se usuca" si amintirea momentelor de neuitat. Nu le uitam, nu despre asta e vorba , dar nu mai inseamna nimic pentru noi, nu ne ma ating cum au facut-o. As avea sa mai pot avea fluturi in stomac cum aveam candva, nu mai stiu cum e. Era bine, dar in acelasi timp aveam o senzatie de neputinta. Timpul mi-a luat fluturii. Ii mai vreau, dar nu mai sunt si nu stiu ce sa fac ca sa-i mai am o zi sau doua. I-am avut multe zile si nici nu am observat disparitia lor. Nu mai stiu cand au plecat. Abia dupa un timp ceva lipsea. Erau ei, pe care i-am cautat, dar nu i-am mai gasit.
   Ii mai caut uneori, dar zilele astea m-am oprit. Pentru ca mi-am dat seama ca suntem neputinciosi in fata lor. Ei m-au parasit si tot ei ma vor cauta din nou. Ii astept iar.
 
   Timpul mi-a facut ceva, mi-a spalat creierul; pentru ca am renuntat la ceea ce imi placea sa fac cel mai mult. Sa imi fac in fata casei un ghetus si sa stam pana tarziu in noapte la lumina zapezii, sa ne imaginam ca suntem la un concurs de patinaj artistic. Acum...am grija sa nu alunec. Am uitat cum eram candva.
   Si muzica...dansam si ne visam undeva pe o scena. Visam la o chitara, o doream din suflet, improvizam una din pusca de jucarie a fratelui meu. Cand am avut chitara, deja imi disparuse acel entuziasm pe care l-am avut mai demult. S-a mai pastrat o firimitura, dar se pare ca nu a fost indeajuns. Unele lucruri trebuie facute la timp. Acum, chitara e prafuita, iar eu stau si ma uit la ea, intrebandu-ma oare de ce tot aman... cand visam la asta.
   Nimic nu e pe gratis, primim ceva, dar neaparat dam altceva la schimb, fie ca o facem in mod constient sau nu. Uneori ne dam seama ca am pierdut ceva abia peste ani. Sau poate chiar deloc.
   Cand eram mica, puteam sa privesc toti oamenii in ochi, absolut toti. Si nu ma gandeam de doua ori inainte sa spun un lucru. Eram atat de curajoasa, credeam ca nu voi muri vreodata, pentru ca in mintea mea oamenii care nu vor sa moara nu mor pur si simplu.

   Stiu ca suntem intr-o continua schimbare, dar de ce pierdem ce era mai placut? Acum de ce nu mai e asa? Cum a spus cineva odata, cred ca m-am imbolnavit. Cresterea asta in lungime si latime, machiajul, sutienul, tocurile, serviciul, seriozitatea si...supa de legume (copiii urasc legumele). E o boala. Undeva, intr-un anumit punct ne imbolnavim. De aceea murim, pentru ca incepem sa suferim de cea mai necrutatoare boala. Nu stiu niciun medicament, poate nici nu este.

Intrebarea e cum sa facem sa evitam aceasta boala?