27 februarie 2013

I live on Love Street



    Mereu ma intreba daca vreau sa ma conduca pana acasa, vroia sa imi tina companie pe drumul acela intortocheat si lung care ducea spre casa mea. Iar eu mereu il refuzam, permitandu-i sa vina cu mine numai o bucata de drum. N-avea de ales, accepta. Ma lua de brat si imi arata luna cu mana stanga, soptindu-mi ca sufletul meu e ca ea : se poate vedea, e mare, dar nu se poate atinge, e la milioane de ani-lumina distanta. Ii zambeam de fiecare data strengareste, adaugand ca abereaza, dar in adancuri stiam ca are dreptate. Stia si el asta. Continuam sa mergem pe strazile puternic iluminate, chiar daca nu ne placea acest lucru, simteam firicelele de intuneric, stiam ca e noapte si ca nu se aud decat pasii nostri pe trotuare. Uneori ne mai deranja o boare de vant, iar el mereu in acel momement se oprea si spunea acelasi lucru : "Daca-i stii ca iubirea noastra e ca vantul, nu se poate vedea, dar se poate simti." La inceput ii intorceam vorba, dar m-am obisnuit si nu mai faceam decat sa oftez in gluma. Apoi, asteptam vantul ca sa aud iar faimoasa replica. Venea de fiecare data. Odata mi s-a facut teama ca nu o voi mai auzi, pentru ca niciodata nu o luam in seama si nu raspundeam chemarii ei.
   Stia ca acolo unde se termina intunericul va trebui sa imi dea drumul la brat si sa ma lase sa continui de una singura "calatoria". Spre casa mea. Nu mai punea nicio intrebare : "de ce? nu inteleg...", nu mai spunea nimic, ma saruta pe frunte si se intorcea pe drumul presarat cu petale de trandafiri, drumul pe care am venit noi. Stia ca nu are voie sa se mai uite la mine, sa vada pe unde merg. Eu, in schimb, aveam voie sa raman neclintita cu privirea spre el. Nu a aflat vreodata ca imi curgeau lacrimi la plecarea lui. Si nici nu a inteles pana acum de ce trebuia sa se intoarca mereu pe acelasi drum.
   Ne opream la intrarea strazii unde locuiam eu. Nu am vrut sa vada nimic legat de mine, iar strada arata totul. Ei bine, locuiam pe Love Street. Strada unde dragostea e palpabila si nu are secrete, unde lacrimile de suferinta sunt transformate in picaturi de parfum. De femeie. Unde nu exista "mi-e dor" sau "imi lipsesti". Daca el s-ar fi plimbat pe aceasta strada, ar fi stiut ca imi place sa fiu sarutata pe buze, nu pe frunte, ar fi stiut ca rochia mea e din ciocolata rosie, ca imi place sa fiu tinuta de mana, nu de brat, ca noaptea sunt in stare sa ascult respiratia lui  in timp ce ma tine in brate. Si ca toate aceste lucruri m-ar face vulnerabila din cauza adancimii sufletului meu. As incepe sa iubesc fara intrebari si raspunsuri, fara nimic. Si ca cel mai probabil dragostea mea s-ar transforma in suferinta.
   Nu i-am dat voie pe Love Street, pentru ca ar fi fost speriat de maretia dragostei, iar el nu era obisnuit cu asa ceva. S-ar fi speriat si ar fi fugit. Dar cel mai mult, nu i-am permis sa intre in sufletul meu pentru ca niciodata nu a vrut sa ramana. Mereu zicea ca vrea sa ma conduca spre casa. Atat.



24 februarie 2013

Pe cand eram doua scaune



    Am fost candva doua scaune care stateau in parc unul langa celalalt. Am fost noi, proaspat vopsite peste lemn de fag. Eram scaune din fag. Nu eram singurele scaune, erau  o multime de randuri in jurul nostru, numai ca asa s-a nimerit, sa stam unul langa celalalt. Tu erai vopsit in verde, iar eu in alb. Probabil ca la tine s-a terminat vopseaua de culoarea ierbii.
    Atunci a inceput povestea noastra, intr-o zi calduroasa de primavara. La inceput, eram amandoi destul de timizi, dar acest lucru s-a rezolvat odata ce ne-am cunoscut mai bine. Nu prea stiam noi ce cautam in acel parc, dar eram mult mai usurati ca nu stateam singuri si ca mai exista cineva langa noi. Singuratatea in doi...sau in mai multi (in cazul nostru) reusea sa stearga treptat din memorie multe intrebari. Eram mereu impreuna, fie ca doream sau nu, prin simplul fapt ca stateam lipiti unul de celalalt. Ne incalzeam dorintele si ne pastram glasul libertatii proaspat, ne incalzeam in locurile in care soarele nu ajungea. Cu timpul am aflat ca suntem folositori oamenilor. Tuturor inca. Cei care erau indragostiti, care erau necajiti si se gandeau la ei insisi, cei mici sau cei batrani,cei fara adapost.
    Urmeaream si ascultam oamenii, le aflam secretele, slabiciunile, ce ii fac fericiti sau ce le poate distruge viata. Dupa un timp petrecut impreuna, am ajuns amandoi la concluzia ca detinem cheia universului. Eram fericiti pentru ca nu trebuia, nu puteam de fapt sa facem nicio alegere, asa cum pot si sunt obligati oamenii. Ni s-a sters din memorie orice altceva de dinainte de a deveni scaune. Eram certi in privinta faptului ca fericirea nu are nevoie de prea multe optiuni , acestea ar fi de fapt o piedica in calea ei. Oamenii se plimba din loc in loc, uita pe unde au fost, uita fetele altora, isi schimba hainele, tunsorile...iubirile. Schimba si iar schimba, schimband pana si fericirea pe care o detin pentru ca isi spun ca sunt in cautarea ei.
    Iar noi eram fericiti si ne iubeam. Ne iubeam chiar daca nu mai eram la fel de alba, chiar daca tu erai pe alocuri scorojit. Mi-ai promis ca ma vei iubi chiar si atunci cand imi voi pierde stralucirea. "Niciun alt scaun nu seamana cu tine", imi spuneai.
    Pana intr-o seara in care un barbat s-a asezat pe tine si a zis ca ii este frig. De atunci a inceput sa iti fie frig si tie, bratele mele nu mai reuseau sa te incalzeasca , nu mai vorbeam pentru ca iti clantaneau dintii. Verdele tau parea un gri inchis. Usor, usor, am inceput si eu sa tremur si sa inghet intr-un final.Nu ne mai vorbeam si nu ne mai simteam, chiar daca eram lipiti. Pentru ca eram acoperiti cu straturi consistente de zapada care se topea si ingheta, peste care se depunea un strat nou. Eram aproape, dar inimile noastre bantuiau prin lume pentru un strop de caldura. Niciodata nu am mai fost atat de alba, dar niciodata nu am mai carat in spate ceva fara viata, "un cadavru".
    Asa a sfarsit povestea noastra. M-am gandit de mii de ori ca totul va reveni la normal cand se va topi zapada, ca vom face tot posibilul sa ne apropiem si mai mult
decat eram inainte. Dar nu se poate, vom fi uzi, fara pic de vopsea, mancati de carii, subrezi, batrani, plini de fisuri. Vom fi intorsi cu spatele unul la celalat.
    Vom fi lemn putred si vom fi inlocuiti. Vom continua sa existam pentru inca o secunda, dar departe unul de celalalt.

22 februarie 2013

Am vrut...


                          " Mereu am crezut ca iubirea pentru cineva e jumatatea unui intreg, iar intregul o                            
                                                     reprezinta iubirea reciproca"

                   

        Am vrut intr-o seara
        sa numar fiecare fir de nisip,
        dar intunericul a fost prea scurt
         pentru dorinta mea care se hranea numai cu el.
        Am vrut sa respir fiecare mireasma
        de liliac, sa nu mai ratez nimic,
        dar primavara a fost mult prea scurta
        pentru viata acelei flori cu aparitie rara.
        Am vrut sa ascult fiecare om,
       dar am uitat de cei mai importanti si...
        m-au uitat si ei, la randul lor.
        Am vrut sa te iubesc intr-un fel
        unic, de neegalat, dar nu m-am
        mai gandit si la dragostea din partea ta.

        Am vrut sa fac atat de multe
        intr-un timp atat de scurt.

21 februarie 2013

Another kind of pain



    Daca as putea intelege de ce exist, as putea sa-ti spun ca sunt pentru noi doi, si ca tu, la randul tau, ai acelasi destin. De a fi unul din noi, jumatatea unui intreg. Dar nu inteleg, nu am raspunsul si nu te pot minti. Sunt o contemplativa, nu o mincinoasa.
    Dar ah, "ma doare o rana". Acum l-as putea pricepe pe Stanescu, durerea lui sufleteasca mai exact. Neputinta de a realiza ceva concret. Sunt doar cuvinte "mari" si simtiri si mai mari care domina un corp material, atat de puternic pana la aparitia lacrimilor.
    Stiu ca e o buba pe undeva, o caut cu disperare, dar nu o gasesc. Nu inteleg de ce exist, dar rana aia continua sa ma doara. Sunt bolnava. De cifra 1, pentru ca sunt Una si tu esti Unul. Pentru ca, impreuna, suntem Unul si Una in acelasi timp.
    Nu ma mai doare sufletul. Ma doare firul de par cu varful tocit, fiecare por si fiecare firisor de praf, fiecare zambet si fiecare respiratie. Ma doare alunita de pe sanul drept.
   Cand sunt Eu cu Mine, mi-e teama de Mine, de ceea ce as putea sa par in fata Ei. Ma vede mereu dezbracata, goala, iar eu mereu ma rusinez. Ma lasa in pace, nu mi-a zis niciodata nimic, asteapta sa o pot privi in ochi. In ultimul timp am inceput sa ma intreb daca nu cumva sunt Mine si privesc inspre Eu...
   Daca as putea intelege de ce exist, ti-as spune si tie de ce...

17 februarie 2013

Mi-e somn



     Nu pot s-adorm cand
     ma gandesc la tine.
     Nici timpul nu m-ajuta
     nici scoala care incepe maine.
     Numai amintirea vaga a ochilor tai
     reuseste sa ma tina treaza
     in noaptea asta care nu mai sfarseste.

     Mi-e dor sa nu-mi mai fie dor
     de tine.
     As putea sa dorm
     fara nicio grija noapte de noapte
     daca nu as mai cunoaste nimic,
     dar nimic legat de existenta ta.

     Mi-e somn, dar nu pot sa dorm.
     Nu pot sa dorm si nu mai simt
     gustul linistii, nu mai stiu
     cum miroase cafeaua dimineata.
     Pentru ca o beau mereu
     si mereu miroase la fel.

     Il astept pe Mos Ene.
     Mi-e somn si vraja incepe sa se rupa.
     Mi-e somn si...noapte buna.






16 februarie 2013

Hero



               Erou - persoana care se distinge prin vitejie si curaj exceptional


     Sigur, au mai fost si alte definitii ale cuvantului erou, dar mi-a placut aceasta, e mai simpla. Ma intreb daca suntem cu totii eroi vreodata....sau acest "titlu" e numai pentru anumiti oameni? Ce te face erou cu adevarat in ochii altor oameni si in ochii vietii? Si ar trebui sa scapam de explicatia din DEX. Cateodata, unele cuvinte au o semnificatie mult mai adanca decat ne putem noi inchipui citind explicatia acestuia in dictionar. Desi cred ca e un cliseu, tare mult as vrea sa putem deveni eroi in proprii ochi...sa fiu o eroina pentru mine insami. Sa dau dovada de un curaj exceptional in etapele vietii. Pozitiv sau negativ? De fapt, intrebarea corecta ar fi : si negativ e voie? Adica, tot eroina ma numesc daca dau dovada de un curaj iesit din comun  atunci cand iau o decizie si hotarasc sa ies din cutia in care stau momentan? Chiar daca decizia asta raneste alti oameni, dar imi face mie bine? Mai sunt eroina atunci?
     Si prin atatea intrebari ajung la altele...ce e un erou de fapt? Un om care "salveaza" alti oameni sau un om care se salveaza pe el insusi? E un paradox aici. Multe mame sunt eroine pentru ca isi iubesc copiii ingrozitor de mult, se sacrifica pentru ei si ar face-o de fiecare data, cand e nevoie. Insa, la ele nu prea se gandesc, nu fac schimbari, copiii inseamna totul. Unele traiesc intr-o mizerie spirituala, nu au curajul eroului din DEX pentru decizii care le includ pe ele, desi isi spun ca sunt incluse in deciziile care ii privesc pe copii. Mai sunt eroine atunci? In ochii mei da, dar nu pentru curajul nebun, ci pentru dragoste si sacrificiu.
      Unele mame cred ca ar fi mai degraba eroine pentru ele insele. Si asta se numeste egoism?

      Deci, desi nu esti un erou al tau, esti un erou al meu. Vezi paradoxul? Parca intreaga viata e un paradox.


       Uite un erou aici...

14 februarie 2013

O alta forma de viata

   

    Multe sentimente s-au mai intortocheat in sufletul meu. Au dansat sublim, apoi grotesc. Au obosit, au adormit, au visat urat, au plans, s-au imbratisat si s-au iubit. Apoi s-au certat, s-au injurat, s-a batut si si-au scos ochii...cu vorbe, cu gesturi. S-au durut si m-au durut. Am suferit impreuna.  S-au plimbat tinandu-se de mana, s-au sarutat si au facut dragoste. Tot ele au cantat si au vorbit despre filme si muzica. Au mers prin ploaie fara umbrela si au ascultat sunetul perfect care se aude atunci cand ploua. S-au imbolnavit din cauza asta. Au murit, s-au plans si au inviat. S-au inmultit, s-au educat. Au luat-o de la capat mereu altfel. Sunt multe, nu se cunosc, dar traiesc impreuna in fiecare clipa, nu pot una fara cealalta. Se jignesc deseori in fata, dar se iubesc foarte mult in secret.

    Si toate astea se intampla in mine, zilnic. Se da o lupta in mine. E ceva frumos, dar si de neinteles in acelasi timp. Si simt, inca foarte mult. De asta te am, asta e motivul !

13 februarie 2013

White Nights



        Se aud in noapte care trase
        peste pietrisul sarac.
        Si nu mi-e frica,
        gandul la tine iar ma poarta,
        iar ma cuibaresc in bratele tale imaginare.
        Trupul tau e atat de fierbinte, il simt !
        chiar si fara sa existe langa mine.
        Nu e cine sa ma aline, pentru ca
        nu e.
        Numai amintirea dureroasa
        si imaginatia mea bogata ma mai scapa
        de framantatul dor de tine.
        Esti aproape cu sufletul, ma cuprinzi
        strans si soptesti ceva,
        ceva ce nu aud si nu inteleg.
        Sunt numai pentru atingerea ta.
        Care ma face sa aburesc ca o paine calda.
        Uneori am impresia ca pot fi fericita
        numai cu asta.
        Si astept lasarea serii peste tot ce ne-nconjoara
        ca sa te mai pot strange, saruta si mirosii,
        ca sa-mi mai las inca o lacrima pe pieptul tau.
        Asa e in fiecare noapte.
        Strang perna in brate si te visez altfel decat
        o faceam in noaptea precedenta.
        Insa, imi lipsesti tu cu adevarat,
        cu a ta caldura in brate si in buze
        pe gatul meu, cu mana in parul tau adevarat.
        Imi lipsesti. Si cu acest lucru simt
        ca lipseste o parte din mine, din
        ceea ce ar trebui sa fiu EU.
        Sunt incompleta.
        Sunt fara tine, fara de tine, de mine,
        de noi, de tine, de mine, de noi....






     

10 februarie 2013

Un NU din adancuri

 

       Am spus de multe ori prea repede "te iubesc". Si prea usor. Ma intreb de ce am facut asta. Oare am simtit cu adevarat? Acum, daca privesc in urma, cred ca nu am iubit, cred ca au fost doar momente in care credeam ca iubesc, dar nu era "pe bune". M-a pacalit ceea ce simteam, m-a facut sa cred altceva, m-a amagit. Dar nu m-a amagit mult...pana sa imi dau seama ca NU. Si acel NU nu era un moft de-al meu, era un NU venit din adancul sufletului. Mi-am amintit de un citat care apartine lui Haruki Murakami, care suna cam asa : " Sufletul nostru e ca o fantana adanca. Nu ne putem da seama  ce se afla in ea decat dupa lucrurile care mai ies la suprafata din cand in cand. ".
     Acel NU, de fapt acele NU-uri au iesit dintr-o data la suprafata sufletului meu, atunci cand nu ma asteptam. Si mi-am dat seama ca de fapt ele au existat dintotdeauna, numai ca erau ascunse, nu era nimeni care sa le vada, sa le simta. Stateau pitite in mine, si  nu stiam de existenta lor, nu le simteam. Pana intr-o zi cand s-a hotarat unul din ele sa "iasa" si sa ma intampine. La inceput nu stiam ce era, nu intelegeam. Credeam ca sunt eu, ca am luat-o razna...tot staruia. Mi-am dat seama apoi, era un NU. Un NU care anula acel "te iubesc", care il facea sa para o minciuna, non-existent.  Asa am mers mai departe...am mai zis "te iubesc" fara sa stiu exact de ce, chiar daca imi siroie o multitudine de idei prin minte cu privire la acest motiv. Poate pentru ca a zis el, poate pentru ca vroiam sa impresionez, poate pentru ca ceea ce simteam credeam ca e iubire. Dar nu, iubirea tine, pentru iubire nu exista NU. Si mereu au aparut NU-uri, mai devreme sau mai tarziu. Ar fi trebuit sa iasa toata odata la suprafata, pentru ca ma ameteau. Si pentru ca ar trebui sa existe un singur om pentru care sa nu avem NU, asa ne-ar fi mult mai usor sa il recunoastem, avand sufletul golit de NU-uri.

     Mi-am dat seama ca totul e un test, noi, oamenii, iubim cu conditii, chiar daca nu ne dam seama de acest lucru.

    Regret ca nu stiu ce inseamna a iubi. Am citit despre asta in multe carti, pe buzele oamenilor care si-au deschis sufletul. Dar degeaba, nu stiu nimic, nu stiu ce presupune a iubi. Nu stiu de ce e nevoie pentru acel mare DA iesit la suprafata, dar pentru totdeauna, fara vreun moment de intrebare.


















8 februarie 2013

Perfectiunea imperfecta

   
    Un cuvat mai perfect decat  perfect nu exista. De asta e greu sa explici ce e perfect, pentru ca nu s-au inventat cuvinte pentru a descrie perfectiunea....oamenii cred si sustin ca perfectiunea nu exista. Si e adevarat, insa ei se refera la un alt fel de perfectiune, care nu are de-a face cu ceea ce simt alti oameni. Majoritatea nu stiu, nu inteleg, nu cauta...ei se rezuma la viata pe care o traiesc, fara sa realizeze ca inauntrul lor exista un "gol" pe care trebuie sa-l umple. Nu fac decat sa munceasca de pe-o zi pe alta, sa faca copii, sa se streseze ca nu le ajung banii, sa se certe din aceasta cauza, sa le iasa peri albi si ziua urmatoare sa o ia de la capat. Care de fapt ajunge sa fie aceiasi zi, in fiecare zi.
   Vreau sa cred ca viata inseamna mai mult de atat, vreau sa aflu ca nu exista rutina, nu acea rutina...si daca exista, sa primeasca o alta explicatie in DEX, pentru ca va fi o nebunie in acea rutina. Ba mai mult, vreau sa cunosc toate formele posibile de perfectiune.
   Pana acum sunt doua. Atunci cand mi-am dat seama ca un om prea bun, prea dragut, care tinde spre perfectiune e un om care ma sperie, care nu imi place, pe care nu il inteleg. Trebuie sa avem defecte, imperfectiuni...e normal. Acestea ne fac oamenii care suntem. Din aceasta cauza se spune ca nu exista perfectiune la oameni, pentru ca tot ce e perfect e de neimaginat. Iar oamenii nu pot fi asa, pentru ca nu s-ar mai numi oameni. Asa am invatat ca defectele ne fac perfecti in umanitatea noastra.
    De asemenea, am descoperit si o alta forma a acestui cuvant, perfectiune. Cand doi oameni sunt perfecti unul pentru celalalt. Initial, am auzit aceasta idee intr-un film si mi-a placut foarte mult...dar doar atat. Fara sa am sentimentul ca voi simti intr-o zi acest lucru.
   E greu de digerat sentimentul, e ciudat, simti ca dintr-un salt poti atinge luna. Aceasta alta forma a perfectiunii nu e perfecta, e la fel de imperfecta ca orice om, nu ar mai fi perfecta altfel.

7 februarie 2013

Be For Real



   Tu ai puterea sa ma
   arunci in mare. Intr-o
   mare de cristale negre
   si fosforescente. Ai puterea
   sa ma inveti sa zbor si
   sa ma primesti langa tine
   pentru a putea zbura impreuna.

   Ai puterea sa ma inveti
   numai cateva cuvinte si
   pe acelea sa le folosesc toata viata.
   Ai puterea sa ma orbesti cu
   ciocul tau si sa nu ma doara.
   Numai tu ai puterea sa
   ma framanti, dandu-mi
   alta forma...
   apoi sa ma faci la loc.

   Numai sarutul tau are puterea
   de a fi un tatuaj
   si mana ta un
   carbune incins.

   Vocea ta- simfonia perfecta,
    negasita, necautata

   Dar cand vii
   sa ma omori cu tine?

 









4 februarie 2013

Calatorie inspre noi



    Dimineata ta incepe in fiecare seara de-a mea, asta pentru ca suntem la milioane de momente distanta. Chiar daca nu stim acest lucru, tot ceea ce facem este pentru a ne apropia acele momente cat mai mult, pentru a le face unul singur. Al nostru, momentul nostru.
   In timp ce citesc o carte, te vad pe tine trezindu-te. E de ajuns o singura raza de soare care sa treaca peste obrazul tau nebarbierit si deschizi ochii. Nu stiu ce as putea citi in ochii tai in acel moment, chiar nu stiu, pentru ca imi par atat de neutri si lipsiti de viata. Iti tii privirea in gol cateva secunde inainte sa te uiti in dreapta ta si sa te ridici brusc. Probabil ca te gandesti ca a inceput o noua zi in care te-ai trezit singur, numai tu in patul acela care iti pare mare. Nu simti miros de cafea si nici de paine prajita...hartia pentru filtru iar s-a terminat si chiuveta e plina-ochi cu farfurii murdare. Cred ca iti vine sa injuri, dar, printr-o minune, te abtii. Zambesti in schimb. E clar, astazi iti bei cafeaua in oras.. Pf, mereu ai acelasi zambet, care nu ma mai lasa-n pace. Iti urmaresc si sorb fiecare miscare, fiecare gura de aer care te filtreaza.
   Nici nu iti mai aranjezi parul, te multumesti sa-l dai dupa urechi, iti iei tricoul si blugii pe care i-ai purtat ieri. Si pornesti intr-o noua calatorie...numai ca in fiecare zi e la fel, aceiasi oameni, aceleasi fete, aceiasi cafea facuta din boabe prea preajite. Zambesti mereu, mai ales cand ti se spune ceva placut despre tine. Dar eu stiu cum te simti si ce doresti, eu sunt naratorul omniscient si omniprezent din viata ta. Chiar daca mi se inchid ochii din cauza somnului, eu continui sa te vad si sa te analizez.
    Uneori ma intreb daca astepti si tu seara cu nerabdare sa te alaturi mie, sa ma privesti la fel cum fac eu cu tine. Despre acest aspect nu am nici cea mai vaga idee, dar, uneori, imi place sa cred ca ma vezi. Si atunci ma trezesc cu zambetul pe buze, imbrac cea mai frumoasa rochita si citesc poezii cu voce tare, rar. Poezii de dragoste, scrise de Nichita Stanescu. Fac curatenie in casa ascultand Leonard Cohen si beau cafea neagra, neindulcita, numai pentru ca asa iti place si tie.
   Astazi am primit o veste buna. Milioanele de momente s-au rarit considerabil. Inca mai sunt multe, foarte multe momente prin care vom trece ca sa ajungem la al nostru. Impreuna.
 

1 februarie 2013

Zidul si Gandul



    Odata, demult, m-am trezit intr-o dimineata si m-am uitat in jurul meu. Era pustiu, pentru ca nu exista nimic in afara de cerul albastru si de iarba permanent verde. Era pustiu chiar daca mirosul ierbii ma incalzea noaptea in timp ce dormeam, dar mai ales pentru ca nu cunosteam decat doua culori si un singur miros. Iar eu vroiam altceva, tanjeam dupa lucruri care sa nu aiba legatura cu cerul si cu iarba.
   Am cautat timp de cateva zile un Gand care ma va ajuta sa construiesc ceva nou si inedit pentru mine. Gandul acela imi va declansa ideea...o idee venita dintr-o alta galaxie, dar pe care eu o voi afla si intelege pe deplin. Si am gasit Gandul. Parea maret, misterios, neobisnuit si...unic, tocmai pentru ca nu mai avusesem vreodata alt Gand. Chiar si asa, imi parea cunoscut si reusea sa ma faca sa ma simt relaxata, poate si pentru ca Gandul acesta avea ochii de culoarea ierbii care ma inconjura si ma tinea in brate noaptea.
   Gandul mi-a spus sa construiesc un zid de la sufletul ierbii pana la amintirea norilor, cu promisiunea ca, la terminarea lui, nu voi mai avea nevoie de nimic altceva. Asa a inceput o noua etapa in viata mea, numita "contruirea zidului". Gandul era prezent zilnic in mintea mea, ma ajuta si imi dadea indicatii, iar acest lucru a fost definitoriu pentru vointa mea. Dar a trebuit sa renunt la albastrul pur al cerului, pentru ca zidul il intuneca, apoi iarba nu a mai fost atat de verde, a inceput sa se ofileasca, nemaiavand Lumina si Caldura. Dar eu nu am observat acest lucru. Eram preocupata numai si numai de construrea zidului. Gandul m-a invatat cum sa intaresc constructia astfel incat nimic, nicio furtuna sa nu o slabeasca. M-a invatat cum sa-mi amintesc intotdeauna de munca mea, pentru ca aceasta va dainui mereu daca voi asculta de El. Si am ascultat...
   A rezultat un zid interminabil, fara inceput si fara sfarsit. Eram foarte mandra de munca mea, zidul devenind chiar motivul pentru care eu traiam. Nu-mi pusesem nicio intrebare: la ce-mi foloseste? de ce exista? de ce ma bucura?...si cate alte de ce-uri. Nu mai existau intrebari in viata mea, eram perfect multumita. Iar Gandul era mereu cu mine, intarindu-mi convingerile. Zidul era puternic si inalt, cu miros de castane coapte si ploaie...(asta uneori), in dungi si pete maronii si verzui, dar uneori le vedeam caramizii, chiar rosii.
   Dar, intr-o alta zi, nici nu mai stiu cand (intr-o miercuri sau sambata), Gandul a plecat. A plecat fara niciun cuvant, nici macar nu mi-a spus "adio". In acel moment au inceput sa apara toate acele intrebari la care eu nici macar nu visasem. Si, ca un bonus, am devenit tristetea intruchipata. Gandul nu mai exista, iar eu eram prinsa intre un zid infinit si propriul meu corp. Nu mai intelegeam de ce am facut ce-am facut, as fi avut din nou nevoie de sfaturile si alinarea Gandului.

  M-am hotarat sa scap de zid, sa revin la lumea de dinainte. Dar mi-a fost imposibil. Am vrut sa-l sparg, dar era mult prea puternic, exact cum fusesem invatata sa-l fac. Am vrut sa-l ocolesc, dar era peste tot. Singura solutie era sa trec peste el si sa incep o viata noua in spatele lui, dar sa ma indepartez atat de tare, incat el nici sa nu mai existe in amintirile mele. Am vrut sa incep o noua viata. Am incercat sa ma catar si am vrut sa-l sar, dar era prea fin, piciorul imi aluneca. Si oricum, imi parea tare inalt.
  Au trecut zile, poate chiar saptamani plangandu-mi de mila. Eram stoarsa de viata, vlaguita, chinuita. Culorile si finetea zidului aveau grija sa-mi aminteasca de prezenta Gandului. In acest fel, niciodata n-am putut sa-l uit.
   Ca o ultima solutie, a aparut o scara in fata mea, o scara care ar fi trebuit sa fie salvarea pe care am tot asteptat-o. Nu mi-a oferit multe informatii despre ea, nu era atat de "vorbareata" ca si Gandul, dar mi-a spus clar ca ma ajuta sa trec peste zid. Era o scara mica, dar parea puternica pentru ca lucea. Era aur. Chiar si asa, eram sigura ca pot sa trec zidul. M-am urcat pe scara, iar cand am ajuns la ultima treapta, aceasta s-a rupt. Era bucatele, masivitatea ei era doar o iluzie. M-am lovit la cap si la mana, iar daca inainte imi plangea numai sufletul, acum imi plangea si trupul. Sufeream. Am plans pana nu am mai avut lacrimi, apoi le-am cules pe cele de pe jos si am plans din nou. Asta faceam toata ziua si toata noaptea. Nu mai puteam sa ma gandesc la o alta solutie, pentru ca mintea imi era chinuita.
   Insa, a aparut o alta scara de nicaieri, probabil atrasa de plansul meu. Mi-a spus ca vrea sa trecem dincolo de zid impreuna. Nu mi-a pus nicio alta intrebare si nici eu ei. Scara aceasta era mult mai inalta, dar parea mai fragila si nici nu era atat de stralucitoare. Mi-a mai spus ca nu a avut timp sa se lustruiasca si vopseasca, fiind mereu in cautarea "cuiva". M-am urcat si totul a decurs bine, am ajuns la capat, vedeam cerul si iarba de dincolo de zid. Dar nu puteam...ceva din mine pierea daca reveneam la viata de dinainte. Am coborat si, fara  vreun cuvant, am luat o piatra si am sfaramat inima scarii, de doua ori inca, ca sa fiu sigura. Scara a cazut la picioarele mele alaturi de cea de dinainte.
   Acum, stau si privesc zidul cu o fata senina si uscata, cu bucati de lemn si aur la picioarele mele. Nu mai gasesc nici lacrimile, nici un nou miros sau o alta culoare. Zidul nu mai imi transmite nimic.
 
   Stiu doar ca mi-e tare dor de Gandul, singurul care ar avea o solutie pentru mine.. Dar Gandul nu se mai intoarce.